Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică n-ai spus asta? a întrebat Mirela, uitându-se la mine îngrozită.
— Exact cum ai auzit. Nu poți să o ierți pe mama în numele meu.
— Delia, te rog! Nu acum!
Mama ne privea cu ochii întredeschiși. Mâna îi tremura ușor pe pătură.
— Delia… a șoptit din nou.
M-am apropiat de pat.
— Sunt aici, mamă.
— Iartă-mă…
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată în ziua aceea, îmi venea să plâng.
— Nu știu dacă pot, mamă. Nu acum.
Mirela a izbucnit:
— Doamne, Delia! Nici măcar acum nu poți să lași trecutul în urmă?
Am privit-o.
— Am avut nevoie de mama treizeci și opt de ani, Mirela. Nu pot să repar totul în ultimele ei minute.
— Dar moare!
— Știu!
Vocea mi s-a frânt.
— Și tocmai de aceea nu vreau să-i spun o minciună.
Mama a închis ochii. I-am atins ușor mâna și am rămas lângă ea.
Nu știu dacă m-a mai auzit.
A murit în noaptea aceea, cu Mirela ținând-o de cealaltă mână.
Eu n-am plâns.
Iar sora mea nu m-a iertat pentru asta.
***
Scandalul a început după înmormântare, în apartamentul în care crescuserăm.
Rudele stăteau în sufragerie, lângă farfuriile cu mâncare aduse de vecini.
Mirela povestea ultimele clipe ale mamei.
— Măcar a plecat împăcată, a spus o mătușă. Bine că v-ați iertat toate.
Am coborât privirea.
Dar Mirela s-a întors spre mine.
— Nu toate. Delia n-a vrut s-o ierte. Nici măcar pe patul de moarte!
În cameră s-a făcut liniște.
— Mirela, nu cred că trebuie să discutăm asta în fața tuturor.
— De ce? Ți-e rușine acum? Când mama te ruga să o ierți, nu ți-a fost?
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Nu mi-e rușine că n-am putut spune ceva ce nu simțeam.
— Ești de piatră, Delia!
Una dintre mătuși a oftat.
— Mama voastră v-a crescut singură. A muncit pentru voi. Ar trebui să-i fiți recunoscătoare.
M-am uitat spre ea.
— Sunt recunoscătoare pentru ce a făcut. Dar asta nu șterge ce mi-a spus și cum m-a tratat.
Mirela a lovit masa cu palma.
— Iar începi cu poveștile tale! Mereu ai fost prea sensibilă!
Atunci m-am ridicat.
— Exact asta îmi spunea și mama.
— Pentru că era adevărat!
Am simțit că mă întorc la doisprezece ani, când plângeam în cameră după fiecare comparație cu sora mea.
— Mirela, tu ai fost mereu fata bună. Eu eram cea care nu făcea nimic cum trebuie.
— Pentru că eu ascultam!
— Nu, Mirela. Pentru că eu îndrăzneam să spun când mă durea ceva.
Am luat geanta de pe scaun.
— Nu o să mă cert cu tine la parastasul mamei.
— Fugi, ca de obicei!
M-am oprit în prag.
— Nu fug. Doar că nu mai sunt copilul care trebuie să stea și să accepte orice.
Am plecat.
***
În seara aceea, Cătălin m-a găsit pe balcon.
Stăteam în frig, cu o pătură pe umeri.
— Te simți vinovată? m-a întrebat.
Am încuviințat.
— Mă simt ca un om rău. Mama a murit și eu nici măcar n-am plâns.
Soțul meu s-a așezat lângă mine.
— Poate ai plâns-o deja, Delia. În toți anii în care ai așteptat să fie mama de care aveai nevoie.
Atunci au început să-mi curgă lacrimile.
— Dar dacă ultimele ei cuvinte au fost sincere?
— Poate au fost.
— Și dacă am pierdut singura ocazie să ne împăcăm?
Cătălin mi-a prins mâna.
— Nu tu ai avut treizeci și opt de ani să repari relația dintre voi.
Am plâns mult în noaptea aceea.
Nu știam dacă plângeam după mama care murise sau după mama pe care mi-o dorisem toată viața.
***
După aproape două săptămâni, Mirela m-a sunat.
— Trebuie să golim dulapurile mamei.
Am mers împreună în apartamentul copilăriei.
La început am lucrat în tăcere.
Apoi Mirela a găsit într-un sertar două fotografii de la școală.
Într-una, ea ținea o diplomă.
În cealaltă, eu stăteam lângă mama, cu ochii roșii.
— Îți amintești ziua asta? am întrebat.
Mirela a privit fotografia.
— Luaseși opt la matematică.
Am rămas surprinsă.
— Îți amintești?
— Da. Mama te-a certat toată seara.
— Și tu ce ai făcut?
Și-a coborât privirea.
— Nimic.
Am așezat fotografia pe masă.
— Exact.
Mirela a rămas tăcută.
După câteva minute, a spus încet:
— Crezi că mie mi-a fost ușor?
M-am întors spre ea.
— Nu știu, Mirela. Nu mi-ai spus niciodată.
— Mama mă obliga să fiu perfectă. Dacă luam nouă, mă întreba de ce nu zece. Dacă voiam să ies cu prietenele, îmi spunea că am responsabilități.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Eu n-am avut voie niciodată să greșesc.
Am privit-o lung.
— Și de ce ai apărat-o mereu?
Mirela a început să plângă.
— Pentru că dacă recunoșteam cât ne-a rănit, trebuia să accept că am trăit toată viața încercând să câștig iubirea ei.
Nu i-am răspuns imediat.
Pentru prima dată, sora mea nu mai vorbea ca fata perfectă a mamei.
Vorbea ca un copil care suferise și el.
— Eu am ales s-o iert, a spus. Dar n-ar fi trebuit să spun că ai iertat-o și tu.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Nu te condamn că ai iertat-o, Mirela. Doar nu mă condamna nici tu că încă nu pot.
A încuviințat.
Nu ne-am îmbrățișat ca în filme.
Am continuat să împachetăm hainele mamei.
Dar pentru prima dată după înmormântare, am putut sta în aceeași cameră fără să ne rănim.
***
Au trecut câteva săptămâni.
Încă mă gândesc la ultimele cuvinte ale mamei.
Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să-i spun că o iert, măcar pentru a-i oferi liniște.
Alteori îmi amintesc fetița care plângea singură în camera din Berceni, convinsă că nu este suficient de bună.
Și înțeleg că nici acea fetiță nu merita să fie mințită.
Nu o urăsc pe mama.
Nu mă bucur că a murit.
Dar nici nu pot pretinde că două cuvinte rostite la sfârșit au șters o viață întreagă.
Poate într-o zi voi putea să o iert.
Poate nu.
Deocamdată încerc să fac pace cu mine însămi.
Pentru că am înțeles că iertarea nu poate fi cerută cu forța, nici măcar în ultimele clipe ale unui om.
Iar faptul că nu am putut să-i spun mamei „te iert” nu înseamnă că n-am iubit-o.
Înseamnă doar că am avut nevoie de o mamă iubitoare mult înainte ca ea să aibă nevoie de iertarea mea.