Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tu știai că mama îți dă casa? l-a întrebat Mihai pe fratele lui.
Cătălin a ridicat din umeri.
— Știam de câteva luni. Care-i problema?
— De câteva luni?! Și ne-ai lăsat să continuăm renovările?
— Nu v-am obligat eu să băgați bani!
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Cătălin, luna trecută am făcut împrumut ca să terminăm baia! Tu știai că toată casa urma să fie a ta?
A zâmbit batjocoritor.
— Trebuia să vă gândiți înainte. Actele sunt acte.
Mihai s-a întors spre mama lui.
— Mamă, spune-mi că nu știai că încă plătim materiale!
Doina și-a aranjat bluza.
— Știam. Dar ce voiai să fac? Să las casa neterminată?
— Deci ne-ai lăsat să muncim pentru casa lui Cătălin!
— Nu mai dramatiza! Și voi ați locuit aici șase ani fără chirie!
Am izbucnit:
— Fără chirie? Am schimbat acoperișul, instalațiile, centrala, toate ferestrele! Numai materialele au costat cât un apartament mic!
Doina a lovit masa cu palma.
— Este casa mea și fac ce vreau cu ea!
Mihai a rămas câteva secunde nemișcat.
— Mamă, când tata a murit, mi-ai spus că eu sunt sprijinul tău. Că într-o zi casa va rămâne nouă.
— N-am semnat nimic!
— Dar mi-ai promis!
— Promisiunile nu țin loc de acte, a intervenit Cătălin.
Atunci Mihai și-a scos mănușile de lucru și le-a pus pe masă.
— Bine. Din clipa asta nu mai pun mâna pe nimic în casa asta.
Doina a râs disprețuitor.
— Și unde o să vă duceți? N-aveți bani nici de chirie!
— O să găsim noi, a răspuns Mihai. Dar nu mai rămânem aici.
***
În noaptea aceea ne-am strâns hainele în două genți.
Am luat documentele, câteva lucruri personale și fotografiile noastre.
Doina ne privea din ușa bucătăriei.
— Să nu credeți că vă dau bani pentru ce ați făcut! Ați renovat de bunăvoie!
Mihai s-a oprit în prag.
— Nu-ți cer nimic în seara asta, mamă. Dar o să-mi cer drepturile.
Am plecat la sora mea, Irina.
În mașină, Mihai n-a spus niciun cuvânt.
Când am ajuns, și-a sprijinit fruntea de volan și a început să plângă.
— Andreea, eu ne-am distrus viitorul. Am avut încredere în mama.
I-am prins mâna.
— Am avut amândoi. Dar nu noi am mințit.
***
După câteva zile am mers la avocat.
Am dus facturile pentru centrală, termopane, acoperiș și materiale.
Am arătat transferurile bancare, împrumuturile și fotografiile făcute înainte și după renovare.
Avocatul a răsfoit documentele.
— Aveți dovezi importante ale investițiilor. Dar trebuie să înțelegeți că renovarea unei case nu vă face automat proprietari.
— Atunci pierdem tot? am întrebat.
— Nu neapărat. Putem analiza o acțiune pentru recuperarea investițiilor dovedite. Va conta și ce înțelegeri au existat între dumneavoastră și proprietară.
Mihai a privit dosarul.
— Vreau să mergem până la capăt.
Înainte să începem procesul, avocatul i-a trimis Doinei o notificare prin care solicita discutarea unei despăgubiri.
Răspunsul a venit prin Cătălin.
— Mama nu vă dă niciun leu! Dacă vreți bani, mergeți la tribunal!
Și exact asta am făcut.
***
Au urmat luni grele.
Ne-am mutat într-o garsonieră închiriată și am continuat să plătim ratele pentru lucrurile cumpărate în casa Doinei.
Uneori ne certam din cauza banilor.
Într-o seară, după ce am plătit chiria, am început să plâng.
— Mihai, dacă făceam acte de la început, nu eram aici!
A lăsat capul în jos.
— Știu, Andreea. Îmi pare rău că nu te-am ascultat.
Mi-am șters lacrimile.
— Nu vreau să ne distrugem și căsnicia pentru casa lor.
M-a îmbrățișat.
— N-o să-i las să ne ia și asta.
În timpul procesului, Doina a susținut că toate lucrările fuseseră făcute voluntar, în schimbul dreptului de a locui fără chirie.
Cătălin a declarat că noi știam că locuința nu ne aparține.
Dar fotografiile, facturile și mesajele păstrate de Mihai arătau că Doina ne încurajase să investim, promițându-ne că nu vom rămâne fără locuință.
Un expert a evaluat lucrările și valoarea îmbunătățirilor.
Nu toate cheltuielile au putut fi dovedite.
Dar cele mai importante aveau documente.
După mai multe termene, instanța a admis în parte cererea noastră și a stabilit o despăgubire pentru investițiile recunoscute.
Nu am primit casa.
Și nici toți banii cheltuiți.
Dar suma obținută ne-a permis să stingem o parte importantă din datorii.
***
În ziua în care am aflat hotărârea, Mihai a sunat-o pe mama lui.
— Mamă, nu vreau să ne mai certăm. Dar vreau să te întreb ceva.
— Ce mai vrei, Mihai?
— De ce i-ai dat casa lui Cătălin, știind cât am muncit noi?
Doina a oftat.
— Pentru că el nu se descurcă singur. Tu ai fost mereu mai puternic.
Mihai a închis ochii.
— Deci pentru că eu am muncit, am meritat mai puțin?
— Nu asta am spus!
— Ba asta ai făcut, mamă.
A urmat o tăcere lungă.
— Nu te-am dat afară, Mihai. Voi ați ales să plecați.
— Am plecat când am înțeles că ne-ai folosit. Asta nu pot să uit.
A închis telefonul.
Nu l-am întrebat dacă o va mai suna vreodată.
Era o hotărâre pe care trebuia să o ia singur.
***
Astăzi locuim într-un apartament mic, cu chirie.
Nu avem bucătăria frumoasă pe care o făcuserăm cu mâinile noastre.
Nu avem curtea în care visam să se joace copilul nostru.
Dar avem ceva ce pierduserăm în ultimii ani: liniște.
Într-o seară, Mihai a venit de la serviciu și m-a găsit uitându-mă la anunțuri cu apartamente.
— Iar cauți? m-a întrebat.
— Da. Poate într-o zi reușim să cumpărăm ceva al nostru.
S-a așezat lângă mine.
— De data asta, cu actele pe numele nostru.
Am zâmbit.
— De data asta, înainte de primul sac de ciment.
Mihai m-a luat în brațe.
— Îmi pare rău pentru cei șase ani pierduți.
Am clătinat din cap.
— Nu i-am pierdut pe toți. Am învățat ceva ce n-o să mai uităm.
Am pierdut bani, timp și casa în care ne imaginaserăm viitorul.
Dar cea mai dureroasă pierdere a fost încrederea lui Mihai în propria mamă.
Pentru că o casă poate fi renovată din nou.
Economiile pot fi refăcute.
Însă momentul în care descoperi că omul pentru care ai sacrificat totul te-a mințit cu bună știință nu se șterge niciodată.
Iar noi am hotărât că, de acum înainte, vom munci doar pentru un viitor pe care nimeni nu ni-l mai poate promite și apoi lua înapoi.