Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică voi munciți, Cătălin? Eu ce-am făcut toată viața?
Fiul meu a rămas cu telefonul în mână.
— Mamă, nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus! Eu lucrez și acum, la șaizeci și unu de ani. Iar după serviciu am grijă de copilul vostru până seara!
Lavinia a oftat nervoasă.
— Doamnă Elena, nu trebuie să ne scoateți ochii pentru fiecare oră petrecută cu nepotul!
— Nu vă scot ochii. Vă spun că astăzi trebuie să merg la medic!
— Și noi ce facem cu Matei? l-a întrebat ea pe Cătălin.
Fiul meu s-a întors spre mine.
— Mamă, măcar astăzi fă un efort. Promit că nu se mai repetă.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Cătălin, îți amintești când ai avut pneumonie la șapte ani? Am stat trei nopți lângă patul tău, apoi am mers direct la serviciu. Îți amintești câte zile am lipsit de la muncă atunci când aveai nevoie de mine?
A coborât privirea.
— Știu, mamă.
— Nu cred că știi. Pentru că acum îmi ceri să renunț la sănătatea mea ca să nu vă încurc programul.
Lavinia a ridicat ghiozdănelul copilului.
— Bine! Dacă nu vreți să ne ajutați, găsim noi pe altcineva!
— Exact asta vă rog să faceți.
Cătălin m-a privit de parcă nu mă mai recunoștea.
— Deci chiar ne lași baltă?
Am deschis ușa mai larg.
— Nu vă las baltă. V-am anunțat de ieri că nu pot. Matei este copilul vostru, nu responsabilitatea mea permanentă.
Au plecat supărați, cu băiețelul de mână.
Eu am închis ușa și m-am sprijinit de ea.
Îmi tremurau genunchii.
Nu pentru că refuzasem să stau cu nepotul.
Ci pentru că propriul meu fiu mă făcuse să mă simt vinovată că vreau să am grijă de sănătatea mea.
***
Am ajuns la cardiolog cu zece minute înainte de programare.
Medicul m-a consultat, mi-a verificat tensiunea și mi-a recomandat investigații suplimentare pentru palpitațiile din ultima perioadă.
— Ați fost foarte obosită în ultima vreme? m-a întrebat.
Am zâmbit amar.
— Mai mult decât vreau să recunosc.
Mi-a explicat că trebuie să urmăresc simptomele și să nu neglijez controalele.
Am ieșit din cabinet cu un nod în gât.
Eu aproape renunțasem la programare doar ca să nu-mi supăr copiii.
În aceeași seară m-a sunat Violeta, mama Laviniei.
— Elena, am auzit ce le-ați făcut copiilor!
— Ce le-am făcut?
— I-ați lăsat fără ajutor când aveau nevoie! Eu, dacă eram în locul dumneavoastră, nu puneam un control înaintea nepotului!
Am inspirat adânc.
— Doamnă Violeta, dumneavoastră de ce n-ați stat astăzi cu Matei?
S-a făcut liniște.
— Eu aveam treabă!
— Și eu aveam. O programare medicală.
— Nu este același lucru!
— Ba este, doar că timpul dumneavoastră contează, iar al meu nu.
Am încheiat convorbirea înainte să înceapă altă ceartă.
***
Trei zile nu m-a căutat nimeni.
A patra zi am primit un mesaj de la Cătălin.
„Dacă ai fi vrut să fii bunică, găseai soluții.”
L-am citit de mai multe ori.
Apoi am început să plâng.
Nu pentru că mă certasem cu el.
Ci pentru că înțelesesem că, în ochii fiului meu, eram o bunică bună numai atunci când eram disponibilă.
Sâmbătă dimineață m-am dus la ei.
Cătălin mi-a deschis surprins.
— Mamă? Ce cauți aici?
— Am venit să vorbim. Fără țipete.
Lavinia era în sufragerie, iar Violeta venise și ea în vizită.
M-am așezat în fața lor.
— Vreau să lămurim ceva. Îl iubesc pe Matei. Pentru el vin și la miezul nopții dacă este bolnav și aveți nevoie de mine. Dar nu mai accept să-mi fie adus la ușă fără să mă întrebați.
Lavinia și-a încrucișat brațele.
— Nu știam că vă deranjează atât de tare să stați cu propriul nepot.
— Nu mă deranjează nepotul meu. Mă deranjează că voi hotărâți ce fac eu cu timpul meu.
Cătălin a oftat.
— Mamă, și noi suntem presați. Creșa costă, serviciile sunt solicitante…
— Știu. Dar eu nu pot fi soluția voastră pentru fiecare zi. Am serviciu, am probleme de sănătate și am dreptul la câteva ore pentru mine.
Violeta a intervenit:
— Pe vremea noastră, bunicile se sacrificau pentru familie!
M-am întors spre ea.
— Atunci de ce nu vă sacrificați și dumneavoastră câteva zile pe săptămână?
A rămas cu gura întredeschisă.
— Eu am problemele mele!
— Și eu le am pe ale mele, doamnă Violeta.
Cătălin a coborât privirea.
— Mamă, chiar nu mi-am dat seama că te-am obosit atât de mult.
— Ba ți-am spus, Cătălin. Doar că de fiecare dată îmi răspundeai că sunt bunică și trebuie să ajut.
Am scos telefonul și i-am arătat mesajul primit.
— Asta m-a durut cel mai tare.
L-a citit și a rămas tăcut.
— Am fost nervos, a spus încet.
— Știu. Dar eu te-am crescut, te-am ajutat și am fost lângă tine când ai avut nevoie. Nu merit să-mi spui că nu vreau să fiu bunică pentru că am mers la cardiolog.
Lavinia și-a șters ochii.
— Ne-am obișnuit să ne ajutați. Și am început să credem că puteți oricând.
— Exact, am răspuns. V-ați obișnuit să nu mă mai întrebați.
Cătălin s-a apropiat.
— Îmi pare rău, mamă.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
— Nu vreau doar scuze. Vreau să se schimbe ceva.
***
Am stabilit că voi sta cu Matei cel mult două după-amiezi pe săptămână, atunci când sunt disponibilă și anunțată din timp.
Pentru restul zilelor, Cătălin și Lavinia urmau să găsească o soluție de îngrijire.
Nu le-a convenit imediat.
Au fost câteva săptămâni cu telefoane mai rare și răspunsuri reci.
Dar nu am cedat.
Într-o joi, Lavinia m-a sunat.
— Doamnă Elena, ați putea sta marți cu Matei două ore? Dacă nu puteți, găsim altă variantă.
Am zâmbit.
— Marți pot, Lavinia.
Pentru prima dată după mult timp, cineva mă întrebase în loc să hotărască pentru mine.
Duminica următoare, Cătălin a venit cu Matei în vizită.
Băiețelul a alergat direct în brațele mele.
— Buni, mi-a fost dor de tine!
L-am strâns la piept.
— Și mie, puiule.
Cătălin ne privea din prag.
— Mamă, am fost nedrept cu tine.
Am ridicat ochii.
— Ai fost, mamă.
— Am crezut că dacă ne ajuți, înseamnă că trebuie să fii mereu disponibilă.
— Eu vreau să vă ajut. Dar vreau să mai am și viața mea.
A încuviințat.
În după-amiaza aceea, după ce au plecat, mi-am pus paltonul și am ieșit la cafea cu Rodica și Mariana.
Am stat aproape două ore, am râs și am vorbit despre lucruri mărunte.
Nu m-am simțit vinovată.
Pentru prima dată după mult timp, eram doar Elena.
Nu bona.
Nu femeia care trebuie să fie disponibilă la orice oră.
Doar o femeie de șaizeci și unu de ani, care își iubește familia, dar care mai are dreptul să trăiască și pentru ea.
Și am înțeles că dragostea pentru nepoți nu se măsoară în câte ore renunți la tine.
Se măsoară în bucuria cu care îi primești în brațe, atunci când ajutorul vine din iubire, nu din obligație.