Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce-am făcut important, tată? am repetat, uitându-mă la el. Chiar vrei să-ți răspund?
Gheorghe a rămas în picioare, cu mâna sprijinită pe masă.
— Maria, nu începe să-mi înșiri fiecare lucru pe care l-ai făcut prin casă!
— De ce? Pentru că atunci ar trebui să recunoști că am muncit și eu?
Mihai a oftat.
— Iar faci din țânțar armăsar!
M-am întors spre el.
— Mihai, cine ți-a plătit căminul când tata n-a mai avut bani? Cine ți-a trimis bani pentru restanțele de la facultate?
Fratele meu a ridicat din umeri.
— M-ai ajutat, da. Dar nu ți-am cerut să-ți sacrifici viața!
Am simțit că mă lovește mai tare decât vorbele tatei.
— Nu. Doar ai acceptat de fiecare dată.
Mama a intervenit:
— Maria, nu trebuie să-i scoți ochii fratelui tău! Sunteți familie!
— Familie suntem doar când eu trebuie să dau ceva?
Rodica a lăsat cartofii pe masă.
— Noi te-am crescut, te-am ținut în casă și te-am ajutat!
— Și eu v-am ajutat pe voi! Am plătit facturi, am cumpărat medicamente, am făcut cumpărături și am renunțat la facultate când mi-ați spus că nu vă descurcați fără mine!
Tata a râs disprețuitor.
— Iar facultatea aia de Psihologie! Parcă ai fi descoperit cine știe ce meserie!
Mi-am strâns mapa la piept.
— Pentru mine contează, tată. Chiar dacă pentru tine nu valorează nimic.
— Și cine se mai ocupă de noi dacă pleci?
Am privit-o pe mama.
— Vă puteți organiza. Iar Mihai poate să vă ajute și el.
Fratele meu s-a ridicat imediat.
— Eu plec la Brașov! Am serviciu!
— Și eu plec la București, Mihai. Am facultate și o viață pe care vreau să mi-o construiesc.
Gheorghe a lovit masa cu palma.
— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci când rămâi fără bani!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Nu plec ca să vă pedepsesc. Plec pentru că nu mai vreau să-mi petrec toată viața cerându-vă voie să fiu fericită.
Am ieșit din bucătărie înainte să mă răzgândesc.
***
În seara aceea am început să-mi împachetez lucrurile.
Mama a intrat în camera mea.
— Maria, tatăl tău este supărat. Știi cum vorbește când se enervează.
— Știu, mamă. De treizeci și patru de ani știu.
S-a așezat pe marginea patului.
— Și chiar vrei să pleci?
— Da.
— Dar aici ai serviciu, ai casa ta…
— Nu este casa mea, mamă. Este casa în care am voie să stau doar dacă fac ce vreți voi.
Rodica și-a coborât privirea.
— Noi am crezut că ești mulțumită.
— V-am spus de atâtea ori că nu sunt! Doar că nimeni nu m-a ascultat.
Mama a început să plângă.
— Nu vreau să te pierdem.
Am prins-o de mână.
— Nu mă pierdeți dacă plec la facultate. Dar mă pierdeți dacă îmi cereți să renunț din nou la mine.
N-a mai spus nimic.
***
Două săptămâni mai târziu m-am mutat la București.
Am închiriat o cameră într-un apartament împărțit cu o colegă de serviciu.
Mi-am găsit un post administrativ la o firmă mică, iar programul îmi permitea să urmez cursurile facultății.
Nu era ușor.
Dimineața mergeam la muncă, după-amiaza învățam, iar seara calculam dacă îmi ajung banii pentru chirie și mâncare.
Uneori eram atât de obosită, încât adormeam cu manualele deschise.
Dar pentru prima dată oboseala aceea avea un rost ales de mine.
Tata nu m-a sunat deloc în prima lună.
Mama mă suna duminica.
— Maria, ne este greu fără tine.
— Știu, mamă. Dar vă descurcați?
— Ne descurcăm. Mihai a plătit factura la curent și a venit să ne ajute cu cumpărăturile.
Am zâmbit amar.
Deci se putea.
Nu eram singurul om din familie care putea cumpăra pâine sau plăti o factură.
***
Într-o seară, Mihai m-a sunat.
— Maria, tata trebuie să meargă la niște analize. Nu poți veni vineri să-l însoțești?
— Vineri am serviciu și cursuri. De ce nu mergi tu?
— Eu sunt la Brașov!
— Și eu sunt la București.
A tăcut.
— Dar tu te pricepi mai bine la lucrurile astea.
Am inspirat adânc.
— Mihai, te poți interesa de programare și poți găsi o soluție împreună cu mama. Nu trebuie să vin eu de fiecare dată.
— Te-ai schimbat, Maria.
— Da. Am început să spun și eu când nu pot.
A închis supărat.
În seara aceea am plâns puțin.
Nu pentru că regretam.
Ci pentru că încă mă durea să fiu considerată egoistă atunci când nu mai făceam totul pentru ceilalți.
***
Au trecut câteva luni.
La primul examen important am luat nouă.
Am ieșit din sală cu mâinile tremurând și am sunat-o pe mama.
— Mamă, am luat nouă!
— Bravo, fata mea!
Era prima dată după mulți ani când îmi spunea asta fără să mă compare cu Mihai.
— Tata ce face?
— Este aici. Vrei să vorbești cu el?
Am ezitat.
— Da.
Gheorghe a răspuns după câteva secunde.
— Maria?
— Tată, am luat nouă la primul examen.
A tăcut.
— Bine, fată. Mă bucur că te descurci.
Am așteptat să mai spună ceva.
Dar n-a spus.
Și, pentru prima dată, nu am simțit nevoia să-l conving că merit mai mult.
— Mulțumesc, tată.
Am închis și m-am întors la cursuri.
***
De Crăciun m-am dus acasă pentru două zile.
Mama pregătise sarmale, iar Mihai venise de la Brașov.
La masă, tata m-a întrebat:
— Și cât mai ai până termini facultatea?
— Mai am destul, tată. Abia am început.
— Și după aceea?
— Vreau să continui pregătirea și să lucrez în domeniu, dacă reușesc.
A dat din cap.
— Sper să-ți iasă.
Nu era o declarație de mândrie.
Nu erau scuze pentru anii în care mă descurajase.
Dar nici nu mai era disprețul cu care mă obișnuisem.
Mai târziu, mama m-a ajutat să-mi strâng lucrurile.
— Maria, casa este tare liniștită fără tine.
Am zâmbit.
— Poate că acum aveți timp să vă ascultați și voi unul pe altul.
M-a îmbrățișat.
— Să ai grijă de tine, fata mea.
— Asta încerc, mamă.
***
Când m-am întors la București, am pus pe birou fotografia făcută în prima zi de facultate.
Eram în fața clădirii, cu mapa în mână și cu un zâmbet pe care nu mi-l mai văzusem de ani întregi.
Nu devenisem psiholog peste noapte.
Nu aveam un salariu mare și nici o viață lipsită de griji.
Dar începusem ceva ce îmi dorisem de la optsprezece ani.
Și, mai important, nu mai așteptam aprobarea tatălui meu pentru fiecare alegere.
Îmi iubesc părinții.
Îl iubesc și pe Mihai.
Dar am înțeles că dragostea pentru familie nu trebuie să însemne renunțarea la propriul viitor.
Am fost ani întregi omul care rezolva problemele tuturor.
Acum învățam să am grijă și de viața mea.
Iar dacă tata mă va întreba vreodată din nou ce am făcut cu adevărat important, nu o să-i mai înșir facturile plătite, nopțile nedormite sau sacrificiile făcute pentru ceilalți.
O să-i spun doar atât:
— Tată, am avut curajul să încep să trăiesc și pentru mine.