Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și eu ce sunt, Bogdan? Soția ta sau femeia pe care ai adus-o aici să aibă grijă de părinții tăi?
Bogdan a rămas cu mâna ridicată.
— Ioana, nu răstălmăci ce spun!
— Atunci explică-mi! De ce trebuie să cer voie ca să mă angajez?
Mariana a intervenit imediat:
— Pentru că locuiești în casa noastră! Aici fiecare are responsabilități!
M-am întors spre ea.
— Patru ani am gătit, am făcut curățenie și l-am însoțit pe domnul Vasile la medic. N-am refuzat niciodată să ajut când am putut. Dar nu pot să-mi sacrific viitorul pentru că dumneavoastră ați hotărât că asta este datoria mea!
— Auzi la ea, sacrificiu! a izbucnit soacra. Ai stat aici fără să plătești chirie!
— Și am contribuit la cheltuieli! Din puținii bani pe care îi câștigam și din munca mea!
Bogdan a lovit masa cu palma.
— Gata! Mâine îl duci pe tata la cardiolog și după aceea începi serviciul!
L-am privit neîncrezătoare.
— Mâine este prima mea zi. Nu pot lipsi!
— Atunci sună și spune-le că ai o problemă în familie!
Mi-au dat lacrimile.
— Bogdan, dacă lipsesc din prima zi, pot pierde postul!
A ridicat din umeri.
— Mama are nevoie de ajutor.
Am rămas câteva secunde nemișcată.
— Atunci du-l tu pe tatăl tău.
— Eu lucrez!
— Și eu, Bogdan. De mâine lucrez și eu!
Mariana a trântit polonicul pe blat.
— Să nu crezi că o să-ți țin eu casa cât umbli tu după carieră!
Am luat mapa de pe masă.
— Nu vă cer să-mi țineți casa. Vă cer să mă lăsați să am o viață!
Am ieșit din bucătărie înainte să izbucnesc în plâns.
***
A doua zi m-am dus la serviciu.
Bogdan a fost nevoit să-și ia câteva ore libere ca să-l însoțească pe tatăl lui la cardiolog.
Când m-am întors seara, Mariana mă aștepta în bucătărie.
— A venit doamna directoare! Sper că măcar ai câștigat bine astăzi!
Nu i-am răspuns.
Mi-am încălzit singură mâncarea și m-am dus în cameră.
În săptămânile următoare, reproșurile au devenit zilnice.
— Supa nu se face singură!
— Pe vremea mea, femeile aveau grijă de gospodărie!
— Bogdan vine obosit și tu nici măcar nu-i pui masa!
Dar eu nu mai cedam.
Găteam când puteam. Făceam curățenie după mine. Contribuiam la facturi.
Însă nu mai acceptam să fiu responsabilă pentru întreaga gospodărie.
Bogdan devenise tot mai rece.
Într-o seară mi-a spus:
— Te-ai schimbat de când ai serviciul ăsta.
— Nu, Bogdan. Doar că acum nu mai pot face tot ce făceam înainte.
— Mama spune că nu mai ajuți cu nimic.
Am lăsat farfuria jos.
— Și tu ce vezi? Mă întrebi vreodată cum a fost ziua mea? Dacă sunt obosită? Dacă mă descurc?
A tăcut.
— Eu sunt soția ta, Bogdan. Nu angajata mamei tale.
— Iar începi…
Atunci am înțeles că nu voia să audă.
***
Ultima lovitură a venit într-o duminică.
Mariana pregătea prânzul, iar Bogdan mi-a spus, de parcă era cel mai firesc lucru din lume:
— Apropo, de săptămâna viitoare vine și Florin să stea cu noi.
Florin era fratele lui, proaspăt despărțit de soție.
Am crezut că glumește.
— Unde să stea?
— Aici. În sufragerie, pe canapea. Până își găsește ceva.
— Bogdan, suntem deja patru oameni în trei camere!
Mariana a intervenit:
— Este copilul meu! Unde vrei să se ducă?
— Nu spun să nu-l ajutați. Dar de ce nu m-a întrebat nimeni?
Bogdan a oftat.
— Pentru că este casa părinților mei, Ioana.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Deci după patru ani, eu tot nu am niciun cuvânt de spus?
— Nu dramatiza!
— Și cât o să stea Florin?
— Cât are nevoie, a răspuns Mariana.
M-am uitat spre soțul meu.
— Bogdan, noi când ne mutăm? Când începem să trăim și noi ca o familie?
— Acum nu este momentul.
— De patru ani nu este momentul!
Mariana și-a încrucișat brațele.
— Dacă nu-ți convine, știi unde este ușa!
Am privit-o, apoi m-am întors spre Bogdan.
Așteptam să spună ceva.
Să-i explice mamei lui că nu poate vorbi așa cu mine.
Să-mi spună măcar că vom căuta o locuință separată.
Dar el și-a coborât ochii.
— Bogdan, chiar nu spui nimic?
A oftat.
— Ioana, nu mă pune să aleg între tine și familia mea.
Mi-au dat lacrimile.
— Nu ți-am cerut să alegi între mine și părinții tăi. Ți-am cerut să construim și noi ceva împreună.
N-a răspuns.
Și tăcerea lui mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.
***
În următoarele două săptămâni am căutat o locuință.
Am găsit o garsonieră mică în Militari, la etajul patru, fără lift.
Mobila era veche, iar chiria îmi lua o parte importantă din salariu.
Dar aveam un contract pe numele meu și o ușă pe care o puteam închide fără să intre cineva peste mine.
Când i-am spus lui Bogdan că plec, a rămas șocat.
— Pentru atâta lucru destrami căsnicia?
— Nu pentru atâta lucru. Pentru patru ani în care m-ai lăsat singură în fața mamei tale.
— Și ce vrei să fac? Să-mi abandonez părinții?
— Vreau să fii soțul meu, Bogdan. Dar tu nu ai vrut niciodată să plecăm de aici.
Mariana a apărut în prag.
— Las-o să plece! O să se întoarcă după ce vede cât costă viața!
Mi-am închis valiza.
— Poate o să-mi fie greu. Dar măcar o să știu pentru cine muncesc.
Am plecat în aceeași seară.
***
Prima noapte în garsonieră am dormit pe o saltea pusă direct pe parchet.
Am plâns mult.
Nu pentru că regretam că plecasem.
Ci pentru că încă îl iubeam pe Bogdan și nu înțelegeam cum ajunseserăm doi străini.
După trei zile m-a sunat.
— Ioana, chiar asta ai vrut? Să ne distrugi familia?
În spatele lui se auzea vocea Marianei.
— Spune-i să vină să-și ia și restul lucrurilor!
Am închis ochii.
— Bogdan, nici acum nu putem vorbi doar noi doi?
A tăcut.
— Eu nu vreau să mă întorc în apartamentul părinților tăi. Dacă vrei să încercăm să ne salvăm căsnicia, trebuie să locuim separat și să luăm deciziile împreună.
— Mama și tata au nevoie de mine.
— Atunci ajută-i. Dar nu-mi mai cere mie să renunț la viața mea pentru ei.
N-a avut niciun răspuns.
Am încheiat convorbirea.
***
Au trecut câteva săptămâni.
Mi-am păstrat serviciul și am început să pun deoparte câte puțin în fiecare lună.
Nu era ușor.
Uneori calculam fiecare leu înainte să merg la cumpărături.
Dar când ajungeam seara acasă, nimeni nu mă certa că nu făcusem ciorbă.
Nimeni nu intra peste mine fără să bată.
Nimeni nu-mi spunea că sunt nerecunoscătoare pentru că vreau să muncesc.
Bogdan continua să mă sune, dar nu făcuse niciun pas concret spre o viață separată.
Într-o duminică, m-a întrebat din nou când mă întorc.
— Nu mă întorc acolo, Bogdan.
— Deci asta este? Renunți la noi?
Am răspuns încet:
— Eu am încercat patru ani să avem un „noi”. Dar în casa aceea, întotdeauna au contat mai mult dorințele mamei tale.
După ce am închis, m-am uitat în jurul garsonierei.
Era mică, cu pereți simpli și mobilă veche.
Dar era liniște.
Și pentru prima dată după patru ani, nu mă mai simțeam o musafiră care trebuie să-și câștige dreptul de a exista.
Nu știu dacă eu și Bogdan vom mai reuși vreodată să ne reparăm căsnicia.
Știu doar că nu mă voi întoarce într-o casă în care sunt apreciată numai atunci când gătesc, curăț și renunț la propriile dorințe.
Pentru că nu am plecat ca să-mi pedepsesc soțul.
Am plecat fiindcă, după patru ani în care încercasem să fiu o noră bună și o soție înțelegătoare, începusem să uit că sunt și eu un om.
Iar acum, în sfârșit, învățam să am grijă și de mine.