Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Mamă, nu am vrut să te rănesc, a spus Andrei.
Am râs amar.
— Nu ai vrut? Te-ai însurat fără să ne spui, iar acum vii la masă și ne anunți ca și cum ți-ai schimbat serviciul!
Vasile s-a ridicat de pe scaun.
— Spune-mi un singur lucru, băiete. Dacă nu voiați nuntă mare, de ce nu ne-ați chemat măcar la primărie?
Andrei a privit-o pe Irina, apoi s-a întors spre noi.
— Pentru că am încercat, tată. V-am spus că vrem doar cununia civilă, cu părinții și doi martori.
— Și cine v-a oprit? am întrebat.
— Tu, mamă!
Am încremenit.
— Eu?
— Când ți-am spus că vrem o ceremonie simplă, ai început să vorbești despre nași, restaurant și rude. Ai spus că nu putem chema doar patru oameni, că se supără familia.
— Pentru că așa se face!
— Exact! a izbucnit Andrei. Mereu așa se face! Niciodată cum vrem noi!
Irina a intervenit cu voce tremurândă.
— Doamnă Rodica, noi nu am vrut să vă excludem. Dar ajunseserăm să ne certăm în fiecare seară din cauza nunții.
— Și soluția a fost să ne mințiți?
A coborât privirea.
— Nu. Asta a fost greșeala noastră.
Vasile s-a întors spre fiul nostru.
— Andrei, puteai să-mi spui mie. Aș fi venit și singur la cununie.
Andrei a rămas tăcut.
— Ai dreptate, tată. Trebuia să vă anunțăm. Dar mi-a fost teamă că o să înceapă iar discuțiile și o să cedăm.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Deci ai preferat să nu-ți ai părinții lângă tine decât să ne spui că nu vrem același lucru?
— Mamă, de doi ani încerc să-ți spun ce vreau. Dar tu auzi numai ce crezi că ar trebui să vreau.
Cuvintele lui m-au durut mai tare decât vestea căsătoriei.
***
După ce au plecat, Vasile a rămas mult timp la masa din bucătărie.
Eu strângeam farfuriile, deși nimeni nu mai mâncase.
— Rodica, poate chiar am insistat prea mult, a spus el.
M-am întors brusc.
— Acum le dai dreptate?
— Nu spun că au făcut bine că ne-au ascuns. Dar tu le-ai ales până și restaurantul înainte să te întrebe cineva.
— Voiam să-i ajut!
— Știu. Numai că ajutorul nu mai este ajutor când omul nu are voie să-l refuze.
M-am așezat.
Mi-am amintit toate fotografiile cu săli de nuntă trimise Irinei. Toate discuțiile despre rude și tradiții. Toate dățile când Andrei îmi spusese că nu vrea petrecere.
Eu îi răspunsesem mereu că o să se răzgândească.
Nu-l ascultasem cu adevărat.
Dar nici durerea mea nu dispărea doar pentru că începeam să-mi recunosc greșelile.
***
În zilele următoare, rudele au început să sune.
— Rodica, e adevărat că Andrei s-a însurat fără voi?
— Vai, dar ce rușine!
La început mă justificam. Apoi am încetat să mai răspund.
Într-o seară, sora mea mi-a spus:
— Eu, în locul tău, nu i-aș mai primi în casă!
Am privit telefonul.
— Și ce-aș câștiga, Geta? Mi-aș pierde și fiul?
Pentru prima dată, nu mai voiam să hotărască rudele ce trebuie să simt.
După o săptămână, m-am dus la apartamentul lui Andrei și al Irinei.
Irina mi-a deschis speriată.
— Doamnă Rodica…
— Am venit să vorbim. Dacă mă primiți.
Andrei a apărut din sufragerie.
— Mamă, dacă ai venit să ne reproșezi iar…
— Am venit să înțeleg.
Ne-am așezat la masa lor mică din bucătărie.
— Spune-mi ceva, Andrei. Chiar credeai că o să te oblig să faci o nuntă cu o sută cincizeci de oameni?
Fiul meu m-a privit lung.
— Mamă, când ți-am spus că vrem doar cununia civilă, ai început să plângi și mi-ai spus că te fac de rușine.
Am coborât ochii.
Îmi aminteam.
— Și când Irina ți-a spus că nu vrem să facem credit pentru nuntă, ai răspuns că banii se recuperează din dar.
Irina a intervenit:
— Noi avem chirie, facturi și vrem să economisim pentru un apartament. Ne era teamă să începem căsnicia cu datorii.
Am privit în jur.
Mobila era simplă, masa avea un colț de furnir desprins, iar lângă frigider stăteau două sacoșe cu cumpărături.
Nu aveau nevoie de o petrecere scumpă.
Aveau nevoie să-și construiască viața.
— Dar măcar să fi fost acolo când ai spus da, am șoptit.
Andrei și-a coborât privirea.
— Știu, mamă. Și îmi pare rău că ți-am luat momentul acela.
Mi-au dat lacrimile.
— Nu voiam să vă conduc viața. Voiam să fiu importantă pentru tine.
— Ești importantă. Dar trebuie să mă lași să iau propriile decizii, chiar și atunci când nu-ți plac.
Am încuviințat.
— Și tu trebuie să înțelegi că puteai să-mi spui adevărul fără să mă ștergi complet din ziua aceea.
— Ai dreptate, a răspuns el.
***
Nu ne-am împăcat dintr-odată.
Vasile a rămas supărat mai mult timp. Vorbea cu Andrei, dar scurt, fără căldura de dinainte.
Eu am început să-i invit din nou la masă, fără să mai aduc vorba despre nuntă.
Într-o duminică, Irina m-a ajutat să pregătesc prăjitura.
— Doamnă Rodica, vreau să vă spun ceva.
M-am întors spre ea.
— Te ascult, mamă.
— Nu l-am îndemnat niciodată pe Andrei să vă îndepărteze. Și mie mi-ar fi plăcut să vă avem alături la cununie.
— Atunci de ce nu m-ai sunat?
A ezitat.
— Pentru că mi-era teamă că, dacă vă spunem, o să înceapă din nou toate discuțiile. Și n-am mai avut curaj.
Am privit-o.
— Îmi pare rău că ai ajuns să te temi de mine.
Irina a început să plângă.
— Nu vreau să ne certăm toată viața.
— Nici eu, mamă.
În ziua aceea am îmbrățișat-o pentru prima dată fără să mă gândesc dacă este nora pe care mi-o imaginasem.
Era femeia pe care o alesese fiul meu.
Și asta trebuia să fie suficient.
***
Câteva săptămâni mai târziu, Andrei și Irina ne-au invitat la ei.
Pe masă pregătiseră o cină simplă.
După ce am mâncat, Andrei a scos un album mic.
— Vrem să vă arătăm fotografiile de la cununie.
Mi s-a strâns inima.
În prima fotografie, fiul meu stătea lângă Irina, în fața primăriei din Buzău.
Zâmbeau amândoi.
În alta, își arătau verighetele.
Am atins fotografia cu degetele.
— Ai fost frumos, mamă.
Andrei a zâmbit trist.
— Mi-aș fi dorit să fii acolo.
— Și eu.
Vasile a luat albumul și a privit îndelung fotografiile.
— Important este să vă fie bine împreună, a spus în cele din urmă.
Andrei i-a strâns mâna.
Nu am recuperat ziua pe care o pierduserăm.
Nu puteam întoarce timpul ca să fim lângă ei la primărie.
Dar puteam să alegem ce facem cu anii care urmau.
Am înțeles că dragostea de mamă nu îți dă dreptul să hotărăști cum trebuie să trăiască propriul copil.
Iar Andrei a înțeles că libertatea lui nu trebuia câștigată neapărat printr-o tăcere care ne-a rănit pe toți.
Astăzi, când cineva mă întreabă de ce fiul meu n-a făcut nuntă mare, răspund simplu:
— Pentru că așa au ales ei.
Și nu mai adaug nimic despre rușine, rude sau tradiții.
Pentru că am învățat, poate mai târziu decât ar fi trebuit, că un copil nu încetează să fie al tău atunci când începe să ia singur decizii.
Dar poți ajunge să-l pierzi dacă încerci să-i conduci viața în loc să-i fii alături.