Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci așa să fie, mamă, am răspuns.
Valeria a încremenit.
— Poftim?
— Dacă pentru tine faptul că mi-am ales soția înseamnă că nu mai sunt fiul tău, nu pot să te oblig să gândești altfel.
— Andrei, eu te-am crescut singură!
— Știu. Și o să-ți fiu recunoscător toată viața. Dar nu o să-mi las soția și copiii să fie umiliți ca să-ți dovedesc asta.
Irina m-a prins de mână.
În spatele nostru, Maria începuse să plângă.
— Andrei, hai să mergem, a șoptit soția mea.
M-am uitat încă o dată la mama.
— Când vei putea să ne vorbești cu respect, știi unde ne găsești.
Valeria a trântit ușa.
Am coborât scările fără să mai spunem nimic.
Abia în mașină, Maria m-a întrebat:
— Andrei, bunica nu ne vrea pentru că nu suntem copiii tăi?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Nu, Maria. Voi n-ați făcut nimic greșit. Eu v-am ales să fiți familia mea și nimeni nu poate schimba asta.
Irina și-a întors capul spre geam ca să nu-i vedem lacrimile.
***
Patru luni n-am mai vorbit cu mama.
Îmi trimitea uneori mesaje scurte, dar niciodată nu întreba de Irina sau de copii.
„Sper că ești mulțumit de alegerea ta.”
„Să nu uiți cine te-a crescut.”
Nu răspundeam.
Până într-o noapte de februarie, când m-a sunat vecina ei.
— Andrei, vino repede! Mama ta a căzut pe scări. Ambulanța tocmai a luat-o!
Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare.
Irina s-a ridicat imediat din pat.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama este la spital. A căzut și s-a lovit la șold.
— Îmbracă-te. Mergem.
Am privit-o surprins.
— Irina, după tot ce ți-a spus…
— Andrei, acum este vorba despre sănătatea ei. Restul discutăm după.
La spital, mama era întinsă pe un pat, speriată și slăbită.
Când ne-a văzut, a început să plângă.
— Andrei… ai venit.
— Normal că am venit, mamă.
Irina a discutat cu personalul medical și m-a ajutat să înțeleg ce investigații urmau.
Medicii ne-au explicat că mama avea nevoie de recuperare și că, după externare, nu se putea descurca singură o perioadă.
Am sunat-o pe mătușa Cornelia.
— Andrei, eu am probleme cu spatele. Nu pot să stau cu ea.
Vecina Mariana putea doar să-i mai cumpere câte ceva.
Rudele care avuseseră atâtea păreri despre căsnicia mea nu mai aveau timp.
În drum spre casă, i-am spus Irinei:
— Nu știu ce să fac. Mama nu poate rămâne singură.
Soția mea a tăcut câteva clipe.
— Putem să o primim temporar la noi, dacă asta este cea mai bună soluție. Dar trebuie să discutăm înainte.
— Despre ce?
— Despre copii, Andrei. Nu vreau să audă din nou că nu au ce căuta în familia ta.
Am încuviințat.
— Îți promit că nu voi permite asta.
***
Când i-am spus mamei că o putem primi la noi pe perioada recuperării, a rămas fără cuvinte.
— Irina este de acord?
— Da. Dar vreau să înțelegi ceva. În casa noastră, soția mea și copiii sunt respectați. Dacă îi jignești, găsim altă soluție pentru îngrijirea ta.
Mama și-a coborât privirea.
— Am înțeles.
Primele zile au fost dificile.
Valeria refuza aproape orice ajutor din partea Irinei.
— Lasă, mă descurc singură!
Dar după câteva minute mă striga pentru că nu putea să se ridice fără sprijin.
Irina nu se certa cu ea.
Îi pregătea mâncarea, îi amintea de tratamentul prescris și mă ajuta să organizez recuperarea.
Eu mă ocupam de deplasări, cumpărături și de lucrurile pentru care mama avea nevoie de sprijin fizic.
Copiii nu erau obligați să o îngrijească.
Dar într-o după-amiază, Maria a intrat cu un desen.
— Doamnă Valeria, v-am desenat niște flori.
Mama a privit foaia.
— Pentru mine?
— Da. Ca să vă faceți bine.
Valeria a rămas mult timp cu desenul în mână.
Mai târziu, Vlad i-a adus un pahar cu apă și i-a aranjat perna.
— Mulțumesc, băiete, i-a spus mama.
Era prima dată când îi vorbea fără răceală.
***
Într-o seară, după ce copiii se culcaseră, mama m-a chemat lângă ea.
— Andrei, vreau să vorbesc cu Irina.
Am chemat-o.
Soția mea s-a așezat pe scaun, fără să știe ce urma.
Valeria și-a împreunat mâinile.
— Irina, am fost crudă cu tine.
Soția mea a rămas nemișcată.
— Te-am judecat pentru că erai divorțată, pentru că erai mai mare decât Andrei și pentru că aveai doi copii. Am crezut că fiul meu își distruge viața.
A făcut o pauză.
— Dar tu ai venit la spital când eu nici măcar nu voiam să-ți rostesc numele.
Irina a coborât privirea.
— Am făcut-o pentru Andrei. Și pentru că nu puteam să las un om fără ajutor.
Mama a început să plângă.
— Știu. Tocmai asta mă doare. Te-am tratat ca pe un dușman, iar tu mi-ai arătat mai multă omenie decât oamenii care mă încurajau să vă resping.
A privit-o direct.
— Îmi pare rău, Irina. Pentru tot ce ți-am spus. Și pentru felul în care i-am făcut pe copii să se simtă.
Irina a rămas tăcută câteva secunde.
— Doamnă Valeria, nu pot să uit totul într-o seară. Maria a plâns din cauza dumneavoastră. Vlad s-a simțit nedorit. Asta nu dispare doar pentru că acum sunteți bolnavă.
Mama a încuviințat.
— Ai dreptate. Nu-ți cer să uiți. Vreau doar să încerc să repar ce am stricat.
***
A doua zi, Valeria i-a chemat pe copii în sufragerie.
Eu și Irina am rămas aproape.
— Maria, Vlad, vreau să vă spun ceva.
Copiii s-au privit nedumeriți.
— Când ați venit la mine cu Andrei, v-am vorbit urât. V-am făcut să credeți că nu sunteți bineveniți. A fost greșit și îmi pare rău.
Maria a întrebat încet:
— Acum ne mai urâți?
Mamei i-au dat lacrimile.
— Nu, draga mea. Și nici atunci nu era vina voastră. Eu am fost nedreaptă.
Vlad a rămas tăcut, dar Maria s-a apropiat și i-a arătat un alt desen.
— Atunci pot să vă mai desenez flori?
Valeria a zâmbit printre lacrimi.
— Mi-ar face mare plăcere.
Nu s-au îmbrățișat cu toții ca într-un film.
Dar pentru prima dată, copiii nu mai păreau speriați în prezența ei.
***
După câteva săptămâni, mama s-a întors în apartamentul ei, cu ajutor organizat pentru perioada rămasă de recuperare.
Relația noastră nu s-a vindecat peste noapte.
Au mai existat momente stânjenitoare și discuții dificile.
Dar Valeria nu a mai făcut comentarii despre vârsta Irinei sau despre trecutul ei.
Într-o duminică, a venit la noi cu o plăcintă cu mere.
Maria a deschis ușa.
— Bună ziua, doamnă Valeria!
Mama a zâmbit.
— Bună, Maria. Pot să intru?
Fetița s-a întors spre Irina, care a încuviințat.
— Sigur!
Mai târziu, când Vlad a venit de afară, mama l-a întrebat cum merge la școală.
L-a ascultat cu atenție, fără să-l întrerupă.
Am privit-o și mi-am amintit femeia care ne trântise ușa în nas cu câteva luni înainte.
Nu știam dacă va deveni vreodată bunica pe care copiii și-o doreau.
Dar vedeam că încearcă.
În seara aceea, după ce a plecat, Irina mi-a spus:
— Andrei, mă bucur că mama ta începe să ne respecte. Dar vreau să știi că nu a trebuit să merităm respectul ei prin suferință.
Am strâns-o în brațe.
— Știu. Trebuia să vi-l ofere de la început.
Și atunci am înțeles că mama nu se schimbase pentru că Irina îi demonstrase că este suficient de bună pentru mine.
Irina fusese mereu suficient de bună.
Mama se schimbase pentru că, în sfârșit, începuse să vadă oamenii dincolo de prejudecățile ei.
Iar eu nu regretasem nicio clipă că, în ziua în care îmi ceruse să aleg, îmi apărasem soția și copiii.
Pentru că familia nu este întotdeauna cea pe care o primești la naștere.
Este și cea pe care alegi să o iubești, să o respecți și să nu o abandonezi atunci când ceilalți îți spun că nu merită.