Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉Bunica a rămas nemișcată lângă tort. Ținea în mâini bonurile pentru ingrediente, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Andreea, mamă, nu vreau să mă cert cu tine. Dar mi-ai promis că îmi dai banii înapoi…
— Și eu ți-am spus că nu mai am de unde! a răspuns mireasa.
Am făcut un pas spre ea.
— Ai avut bani pentru flori de mii de lei, dar nu ai 1.860 de lei pentru femeia care a muncit trei zile la tortul tău?
— Cristina, este nunta mea! Nu-mi strica ziua!
— Atunci nu trebuia să începi ziua umilind-o pe bunica.
Andreea și-a luat telefonul și a ieșit în curte, bombănind că suntem o familie de nerecunoscători.
Bunica m-a prins de mână.
— Las-o, mamă. Nu vreau să se certe Daniel cu ea din cauza mea.
— Bunico, ai muncit trei zile și ai cheltuit aproape două pensii. Nu este drept.
— Știu. Dar tortul este gata. Să-l ducem, că nu are nicio vină.
Am ajutat la pregătirea transportului, iar Andreea a plecat cu tortul fără să mai spună nimic despre bani.
În timp ce bunica se schimba pentru nuntă, am strâns bonurile de pe masă.
Atunci mi-a venit ideea.
Pregătisem deja darul de nuntă pentru Daniel și Andreea. Aveam o sumă pusă deoparte, într-un plic elegant.
Am scos 1.860 de lei din plic și i-am pus separat pentru bunica.
Apoi am făcut o copie după bonurile ingredientelor și am așezat-o într-un dosar transparent, alături de un calcul simplu.
„Ingrediente pentru tortul de nuntă: 1.860 lei. Sumă reținută din darul nostru pentru achitarea ingredientelor.”
Am pus dosarul deasupra plicului cu banii rămași și am închis cutia de cadou.
Nu voiam să stric nunta fratelui meu.
Dar nici nu aveam de gând să mă prefac că nu văzusem cum fusese tratată bunica.
Seara, restaurantul era plin de invitați.
Andreea strălucea în rochia ei albă, iar Daniel părea fericit.
Bunica stătea la masa familiei, îmbrăcată într-o rochie simplă, cu mâinile ascunse în poală.
Am îmbrățișat-o.
— Bunico, ți-am pus banii pentru ingrediente în geantă. Sunt din partea mea, până lămurim lucrurile.
A încercat să protesteze.
— Cristina, nu trebuia…
— Ba trebuia. Medicamentele tale nu pot aștepta.
Mai târziu, când mirii primeau felicitările, m-am apropiat cu darul.
— Casă de piatră, Daniel!
Mi-am îmbrățișat fratele, apoi i-am întins Andreei cutia.
— Am pregătit ceva special pentru voi.
Andreea a zâmbit larg și a ridicat capacul.
Când a văzut dosarul, zâmbetul i-a dispărut.
A citit calculul și s-a înroșit.
— Cristina, vorbești serios?
— Foarte serios.
— Mi-ai scăzut banii pentru tort din darul de nuntă?
— Am achitat ingredientele bunicii. Exact cum îi promiseseși tu.
Daniel s-a apropiat.
— Ce se întâmplă?
Andreea i-a întins foaia.
— Sora ta a decis să ne dea mai puțini bani pentru că bunica i-a cerut să plătească tortul!
Fratele meu a privit bonurile, apoi s-a uitat la mine.
— Stai puțin. Bunica a plătit toate ingredientele?
— Da. Din economiile ei.
Daniel a încremenit.
— Andreea, mi-ai spus că ai rezolvat plata!
— Am avut alte cheltuieli!
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că suntem familie! Nu credeam că bunica o să ne ceară bani!
Am intervenit:
— I-ai promis că îi plătești ingredientele și munca. Azi-dimineață, când ți-a spus că are nevoie de bani pentru medicamente, ai râs de ea.
Daniel a rămas câteva secunde tăcut.
— Este adevărat?
Andreea și-a coborât privirea.
— Am fost nervoasă…
— Nu asta te-am întrebat.
În jurul nostru, câțiva invitați observaseră tensiunea.
Daniel a închis cutia.
— Nu discutăm aici. Dar după nuntă vreau să lămurim totul.
Andreea n-a mai răspuns.
Când a venit momentul tortului, luminile s-au aprins deasupra mesei festive.
Tortul bunicii era superb. Trei etaje albe, flori delicate din zahăr și mici ornamente aurii.
Daniel a cerut microfonul.
— Înainte să-l tăiem, vreau să mulțumesc unei persoane foarte importante pentru mine.
Bunica a ridicat privirea.
— Tortul acesta a fost făcut de bunica noastră, Elena. Are 73 de ani și a muncit trei zile ca să ne ofere ceva frumos.
Invitații au început să aplaude.
Bunica și-a dus mâna la piept și a început să plângă.
Daniel s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Mulțumesc, bunico. Te iubesc.
Nu a spus nimic despre bani sau despre cearta de dimineață.
Și m-am bucurat. Bunica merita recunoștință, nu încă o umilință publică.
A doua zi, Daniel a venit singur la ea.
Eu eram în bucătărie când l-am văzut scoțând un plic.
— Bunico, am venit să-ți plătesc tortul.
— Dar Cristina mi-a dat deja banii pentru ingrediente…
— Știu. Am vorbit cu ea. I-am restituit suma. Iar aici este și plata pentru munca ta.
Bunica a început să clatine din cap.
— Nu vreau bani pentru muncă, Daniel. Ești nepotul meu!
Fratele meu i-a prins mâinile.
— Tocmai pentru că sunt nepotul tău nu trebuia să te las să muncești trei zile și să rămâi fără bani de medicamente.
Ochii bunicii s-au umplut de lacrimi.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea.
— Nu tu ai greșit, bunico. Și nu tu trebuie să repari lucrurile.
Daniel a lăsat plicul pe masă și a îmbrățișat-o.
Andreea nu venise cu el.
Au trecut aproape două săptămâni până când a apărut la ușa bunicii.
Nu avea flori și nici cadouri.
— Bunico, putem vorbi?
Elena i-a făcut semn să intre.
Andreea s-a așezat și a început să-și frământe degetele.
— Îmi pare rău pentru ce am făcut.
— Pentru ce anume, mamă? a întrebat bunica.
Andreea a rămas surprinsă.
Apoi a coborât privirea.
— Ți-am promis că îți plătesc tortul. Am așteptat să-l termini și apoi am decis că nu-ți mai dau banii. Știam că nu o să mă lași fără tort în ziua nunții.
Bunica a ascultat-o în tăcere.
— Și când mi-ai spus că ai nevoie de medicamente, am vorbit foarte urât cu tine, a continuat Andreea. Mi-a fost rușine după aceea.
— M-ai rănit, mamă. Nu pentru că mi-ai cerut un tort, ci pentru că ai crezut că munca mea nu valorează nimic.
Andreea a început să plângă.
— Știu. Și nu mai vreau să mă port așa.
Bunica i-a întins un șervețel.
— Sper să înțelegi ceva din toate astea. Familia trebuie să se ajute, dar ajutorul nu se cere cu forța și nici nu se obține prin minciună.
Andreea a încuviințat.
Nu s-au îmbrățișat imediat și nimeni nu s-a prefăcut că totul fusese uitat.
Dar Andreea și-a recunoscut greșeala, iar Daniel a stabilit clar că, de acum înainte, promisiunile financiare făcute familiei trebuiau respectate.
Câteva zile mai târziu am trecut pe la bunica.
Stătea la masa din bucătărie, răsfoind caietul ei vechi cu rețete.
— Mai faci torturi, bunico? am întrebat-o.
A zâmbit.
— Sigur că da, mamă. Dar de acum înainte, pentru torturile mari, discutăm întâi cine cumpără ingredientele!
Am râs amândouă.
Apoi mi-a arătat o fotografie de la nuntă.
Era lângă Daniel, în fața tortului cu trei etaje.
— Uite ce frumos a ieșit, Cristina. Tot sunt mândră de el.
Am privit-o și am înțeles că nu tortul fusese problema.
Ci faptul că o femeie de 73 de ani, care oferise familiei toată viața dragoste și muncă, ajunsese să se roage să primească înapoi banii pentru ingrediente.
Generozitatea bunicii nu fusese niciodată o obligație.
Iar dragostea de familie nu înseamnă să profiți de omul care te iubește cel mai mult.