Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Bună seara! Sunt la un restaurant din București. Un bărbat de 38 de ani s-a prăbușit și nu răspunde!
Dispecerul de la 112 mi-a cerut adresa exactă și m-a întrebat dacă Nicolae respira normal.
M-am aplecat lângă el, urmând indicațiile primite.
— Respiră. Dar nu reacționează când îl strig.
— Rămâneți lângă el. Echipajul este trimis la dumneavoastră.
Am cerut colegilor să elibereze spațiul și am continuat să urmez instrucțiunile dispecerului.
Carmen stătea lângă garderobă, cu mâinile la gură.
— Oana, o să moară?
— Nu știm ce s-a întâmplat. Ambulanța este pe drum.
Sorin încerca să-i vorbească lui Nicolae, dar vocea îi tremura.
— Hai, bătrâne, deschide ochii…
Am privit spre el.
— Sorin, te rog, lasă-i spațiu. Și trimite pe cineva să aștepte ambulanța la intrare.
După ce am încheiat convorbirea cu dispeceratul, am contactat și serviciul medical privat cu care colabora compania mea.
Le-am explicat situația și am cerut să verifice disponibilitatea transportului aerian, în cazul în care echipajul medical ar fi considerat necesar un transfer.
Nu eram medic și nu aveam de gând să iau decizii medicale.
Dar voiam să mă asigur că Nicolae avea acces la orice resursă de care ar fi putut avea nevoie.
Câteva minute mai târziu, ușa restaurantului s-a deschis brusc.
Un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum închis la culoare, a intrat grăbit.
Era unul dintre responsabilii cu securitatea și logistica deplasărilor companiei mele.
S-a apropiat direct de mine.
— Doamnă Oana Petrescu, elicopterul medical este pregătit și echipajul a confirmat disponibilitatea. Așteptăm doar decizia medicilor privind transportul.
În jurul nostru s-a făcut liniște.
Carmen a clipit nedumerită.
— Elicopterul… dumitale?
N-am răspuns.
— Ambulanța cât mai întârzie? l-am întrebat pe bărbat.
— Echipajul este aproape. Am verificat cu serviciul de intervenție.
— Bine. Să nu întârziem în niciun fel preluarea pacientului.
Sorin se uita la mine de parcă vedea o altă persoană.
— Oana… ce elicopter? Tu cu ce te ocupi?
Înainte să răspund, s-au auzit sirenele.
Paramedicii au intrat cu echipamentul și au preluat imediat îngrijirea lui Nicolae.
Le-am spus ce observasem și ce indicații primisem de la dispecerat.
După evaluare, echipajul a decis să-l transporte cu ambulanța la spitalul potrivit pentru investigații și tratament.
Elicopterul nu a mai fost necesar.
Când ambulanța a plecat, m-am ridicat de pe scaunul pe care mă așezasem pentru câteva clipe.
Toți foștii colegi mă priveau.
— Oana, a spus Carmen, omul acela ți-a spus că ai un elicopter medical pregătit.
— Compania mea are un contract pentru servicii de transport aerian, inclusiv pentru anumite situații medicale.
— Compania ta? a repetat Sorin.
— Da.
— Dar tu unde lucrezi?
Am luat geaca de la garderobă.
— Conduc Petrescu Medical Technologies.
Carmen a încremenit.
— Firma care produce echipamente pentru spitale?
— Printre altele.
Sorin a scos telefonul și a început să caute numele companiei.
După câteva secunde, a ridicat privirea.
— Oana… tu ai fondat firma asta?
— Împreună cu doi colegi, acum paisprezece ani.
— Dar este o companie uriașă!
Am ridicat din umeri.
— Am muncit mult ca să ajungem aici.
Carmen se uita când la mine, când la puloverul meu.
— Și totuși ai venit îmbrăcată așa?
Am simțit cum mă cuprinde o tristețe neașteptată.
— Carmen, este un pulover. Nu un certificat al valorii mele.
Sorin s-a apropiat.
— Oana, despre ce am spus mai devreme…
— Că n-am realizat nimic?
Și-a coborât privirea.
— Am fost un idiot. Îmi pare rău.
— Sorin, problema nu este că ai râs de o femeie care s-a dovedit bogată.
L-am privit direct.
— Problema este că ai considerat normal să râzi de cineva pentru că părea să nu aibă bani.
N-a mai spus nimic.
Mi-am pus geaca și am plecat spre spital.
Nicolae fusese internat pentru investigații. Medicii descoperiseră o problemă cardiacă serioasă, dar ajunsese la timp pentru a primi îngrijirile necesare.
A rămas sub supraveghere și a început tratamentul recomandat.
Câteva zile mai târziu, când starea lui s-a stabilizat, am mers să-l vizitez.
Când am intrat în salon, Nicolae a zâmbit slab.
— Oana… tot puloverul acela?
Am râs.
— Se pare că da.
M-am așezat lângă pat.
Nicolae a privit mâneca tricotată.
— Nu pot să cred că l-ai păstrat douăzeci de ani.
— Îți amintești când mi l-ai dat?
— Sigur. Era în ultimul an de liceu. Îmi cheltuisem aproape toți banii câștigați în vacanță.
Am zâmbit.
— Mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi tremurând de frig în stația de autobuz.
Nicolae a încuviințat.
— Eram îndrăgostit de tine, Oana.
Am rămas nemișcată.
— Niciodată nu mi-ai spus.
— N-am avut curaj. Și apoi ai plecat la facultate.
Mi-am coborât privirea.
— Și mie îmi plăcea de tine.
Nicolae a râs încet.
— Extraordinar! Ne-au trebuit douăzeci de ani și o vizită la spital ca să recunoaștem!
Am râs amândoi.
Apoi a devenit serios.
— Oana, chiar ai o companie medicală?
— Da.
— Și elicopterul?
— Este un serviciu contractat pentru anumite deplasări și situații speciale. Nu mă plimb cu el la cumpărături, dacă asta voiai să întrebi.
A zâmbit.
— Păcat. Mi-ar fi plăcut să spun că m-a salvat o fostă colegă cu elicopter personal.
— Te-au ajutat medicii, Nicolae. Eu doar am sunat după ajutor.
Mi-a prins mâna.
— Ai rămas lângă mine când ceilalți nu știau ce să facă. Pentru mine asta contează.
Am stat aproape o oră de vorbă.
Mi-a povestit despre viața lui, despre serviciu și despre anii în care încercase să mă găsească.
Eu i-am povestit despre începuturile companiei, despre nopțile petrecute lucrând și despre cât de greu fusese să construim ceva de la zero.
La plecare, Nicolae m-a întrebat:
— De ce n-ai spus nimănui cine ești?
Am zâmbit.
— Pentru că nimeni nu m-a întrebat cu adevărat.
— Ba te-au întrebat ce ai realizat.
— Nu, Nicolae. Au hotărât singuri că n-am realizat nimic, doar pentru că purtam un pulover vechi.
A încuviințat.
— Ai dreptate.
În săptămânile următoare, am primit mesaje de la foștii colegi.
Unii își cereau scuze.
Alții mă felicitau pentru companie.
Câțiva deveniseră brusc interesați de colaborări și investiții.
Dar cel mai mult m-a impresionat mesajul primit de la Carmen.
„Oana, îmi pare rău pentru cum m-am purtat. Și mi-am dat seama de ceva: dacă ai fi fost într-adevăr o femeie fără bani, ceea ce am spus ar fi fost la fel de urât. Nu trebuia să am nevoie să aflu cine ești ca să înțeleg asta.”
I-am răspuns simplu:
„Mă bucur că ai înțeles.”
După câteva luni, Nicolae se recuperase suficient cât să ne întâlnim la o cafea.
Când m-a văzut intrând, a început să râdă.
— Oana, cu toți banii tăi, chiar nu-ți permiți alt pulover?
Am izbucnit în râs.
— În sfârșit, cineva face gluma potrivită!
Ne-am așezat lângă fereastră.
Nicolae mi-a prins mâna peste masă.
— Știi ce mă bucură cel mai mult?
— Ce?
— Că ai păstrat puloverul. Înseamnă că n-ai uitat complet fata care erai atunci.
Am privit mânecile vechi, puțin tocite.
— Nu am uitat-o. Uneori doar am fost prea ocupată ca să-mi amintesc de ea.
În seara reuniunii, colegii mei crezuseră că puloverul dovedea că nu realizasem nimic.
Apoi, când au aflat despre companie și elicopter, au crezut că descoperiseră cât valorez cu adevărat.
Dar greșiseră de ambele ori.
Nu valoram mai puțin când credeau că sunt săracă.
Și nici mai mult după ce aflaseră că sunt bogată.
Eu eram aceeași femeie.
Iar puloverul vechi, primit de la un băiat care își cheltuise primii bani ca să nu-mi mai fie frig, valora pentru mine mai mult decât orice haină scumpă.
Pentru că respectul nu trebuie câștigat prin avere, funcții sau aparențe.
Un om merită respect chiar și atunci când nu are nimic cu care să impresioneze.