Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în picioare lângă scaun, cu ochii fixați asupra Feliciei. Doisprezece oameni auziseră cum soacra mea tocmai mă alungase din familie.
Mi-am luat geanta de pe spătar și m-am pregătit să plec.
Dar înainte să fac primul pas, scaunul de lângă mine a scrâșnit pe podea.
Alexandru se ridicase.
— Bine, mamă, a spus el.
Felicia a zâmbit satisfăcută.
— Mă bucur că măcar tu înțelegi.
Soțul meu și-a luat sacoul.
— Dacă Ana nu mai face parte din familia ta, atunci nici eu nu mai fac.
Zâmbetul Feliciei a dispărut.
— Alexandru, nu spune prostii! Eu sunt mama ta!
— Știu. Dar Ana este soția mea. Și nu voi sta la masă în timp ce o umilești.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Felicia a lovit masa cu palma.
— Femeia asta te-a schimbat! Din cauza ei nici măcar nu vrei să-ți ajuți părinții!
— Nu Ana a refuzat să-ți dea banii. Eu am refuzat.
— Pentru că te-a convins ea!
Alexandru a clătinat din cap.
— Mamă, noi strângem bani pentru o locuință mai mare. Știi foarte bine asta. Nu putem să renunțăm la economii ca să-ți pui poartă electrică la casa de vacanță.
— După tot ce am făcut pentru tine, nici 25.000 de lei nu meriți să-mi dai?
— Nu este vorba despre cât meriți. Este vorba despre faptul că nu poți decide tu ce facem cu banii noștri.
Felicia s-a întors spre invitați.
— Vedeți? Exact despre asta vorbesc! L-a întors împotriva mea!
Atunci Denisa, sora lui Alexandru, a intervenit.
— Mamă, eu ți-am dat deja 10.000 de lei. Nu poți să-i obligi și pe ei.
Victor, socrul meu, a ridicat brusc privirea.
— Zece mii? Ce zece mii?
Denisa s-a uitat nedumerită la el.
— Banii pentru renovarea casei de la Văliug. I-am transferat mamei acum două luni.
Victor și-a întors încet capul spre soția lui.
— Felicia, mie mi-ai spus că Denisa ne-a ajutat doar cu niște cumpărături.
Soacra mea a început să se agite.
— Și ce importanță are? Sunt bani pentru casă!
— Atunci de ce constructorul mi-a spus ieri că nu ai plătit niciun avans?
La masă s-a făcut liniște.
Felicia și-a coborât privirea.
— Încă nu am făcut plata.
— Unde sunt cei 10.000 de lei? a întrebat Victor.
— În cont.
— Atunci arată-ne transferul sau soldul.
Felicia s-a ridicat brusc.
— Nu accept să fiu interogată în propria casă!
Denisa avea lacrimi în ochi.
— Mamă, eu am făcut un împrumut ca să-ți dau banii aceia. Mi-ai spus că trebuie să înceapă lucrările urgent!
Felicia s-a așezat la loc.
— Bine! I-am dat lui Ciprian!
Victor a închis ochii.
— Fratelui tău?
— Avea nevoie de ajutor. Risca să-și piardă firma.
— Și i-ai dat banii Denisei fără să-i spui?
— Este fratele meu! Nu puteam să-l las!
Denisa și-a dus mâna la gură.
— Mamă, mi-ai cerut bani pentru renovare, dar i-ai dat unchiului Ciprian?
Felicia a început să plângă.
— Mi-a promis că îi returnează într-o lună. Numai că nu a mai putut.
Alexandru a rămas nemișcat.
— Și de aceea ne cereai nouă încă 25.000 de lei?
— Voiam să acopăr ce lipsea și să încep renovarea. Nu trebuia să afle nimeni.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Două luni mă acuzase că îi distrug familia, când de fapt încerca să ascundă ce făcuse cu banii propriei fiice.
— Felicia, am spus încet, puteai să ne spui adevărul.
S-a întors furioasă spre mine.
— Dacă nu te băgai tu, Alexandru ne-ar fi ajutat și rezolvam totul!
Soțul meu a făcut un pas în față.
— Nu, mamă. Nu mai da vina pe Ana pentru alegerile tale.
— Eu v-am crescut! M-am sacrificat pentru voi!
— Și îți suntem recunoscători. Dar sacrificiile tale nu îți dau dreptul să ne minți sau să ne conduci viețile.
Felicia a rămas cu gura întredeschisă.
— Deci acum îți alegi nevasta în locul mamei?
— Nu ar trebui să aleg între voi. Dar dacă îmi umilești soția, nu mă poți obliga să accept.
Alexandru s-a întors spre mine.
— Ana, mergem acasă?
Am încuviințat.
În hol, în timp ce ne îmbrăcam, Felicia a venit după noi.
— Alexandru, dacă pleci acum, să nu te mai întorci mâine ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic!
Soțul meu a privit-o calm.
— Nici nu am de gând. Până când nu-i ceri iertare Anei, avem nevoie de distanță.
— Ea să-mi ceară mie iertare!
— Pentru ce, mamă? Pentru că nu ți-am dat eu banii?
Felicia n-a răspuns.
Am plecat fără să mai spunem nimic.
În mașină, Alexandru a condus mult timp în tăcere.
— Îmi pare rău, i-am spus. Nu voiam să te cerți cu mama ta din cauza mea.
A tras aer adânc.
— Ana, nu din cauza ta m-am ridicat de la masă. M-am ridicat pentru că am înțeles că, dacă tac și acum, o să tac toată viața.
Mi-au dat lacrimile.
— Trebuia să te apăr de mult, a continuat el. Nu să aștept până când te alungă în fața tuturor.
A doua zi, Victor l-a sunat.
Felicia recunoscuse că îi împrumutase lui Ciprian cei 10.000 de lei primiți de la Denisa, dar acesta avea datorii și nu știa când îi va putea restitui.
Victor îi ceruse soției să nu mai folosească economiile familiei fără să discute cu el.
Denisa era profund rănită și voia să știe cum își va recupera banii.
Noi am decis să nu ne implicăm financiar.
— Nu putem repara noi fiecare decizie greșită a mamei, mi-a spus Alexandru.
Au trecut câteva săptămâni fără să vorbim cu Felicia.
Apoi, într-o dimineață, am primit un mesaj.
„Ana, aș vrea să ne întâlnim. Doar noi două.”
Am ezitat mult înainte să accept.
Ne-am văzut într-o cafenea mică din Timișoara.
Felicia părea obosită.
Și-a pus geanta lângă scaun și a privit mult timp ceașca de cafea.
— Ana, ce am făcut în seara aceea a fost urât.
N-am spus nimic.
— Eram furioasă că Alexandru nu voia să mă ajute. Și mi-a fost mai ușor să dau vina pe tine decât să accept că fiul meu poate să-mi spună nu.
Am privit-o atent.
— M-ați umilit în fața tuturor, Felicia.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Nu pentru că nu mi-ați dat dreptate m-a durut. Ci pentru că m-ați tratat ca pe o străină după opt ani în care am încercat să fac parte din familia dumneavoastră.
Felicia și-a șters ochii.
— Am greșit.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu i-am spus că uitasem totul.
Dar am acceptat să încercăm să reconstruim relația, cu o condiție clară: deciziile noastre financiare și personale nu mai puteau deveni motive de umilință.
Alexandru a susținut aceeași limită.
În lunile următoare, am început să ne vedem din nou, mai rar și fără obligația de a accepta orice invitație.
Felicia mai făcea uneori observații, dar acum Alexandru intervenea imediat.
Într-o duminică, după un prânz în familie, soacra mea m-a ajuns din urmă în hol.
— Ana, vreau să-ți spun ceva.
M-am întors.
— În seara onomasticii mele am crezut că eu hotărăsc cine face parte din familia asta.
A oftat.
— Dar când Alexandru s-a ridicat și a plecat cu tine, am înțeles că nu pot să-mi păstrez copiii aproape obligându-i să facă ce vreau eu.
Am privit-o câteva clipe.
— Nu trebuia să alegeți între mine și Alexandru. Puteam să fim o familie fără să gândim mereu la fel.
Felicia a încuviințat.
— Știu asta acum.
Din sufragerie s-a auzit vocea soțului meu:
— Ana, ești gata?
— Imediat!
Mi-am luat geanta și am ieșit alături de el.
Nu recuperaserăm cei opt ani de tensiuni și nici nu dispăruseră toate supărările.
Dar ceva se schimbase.
Alexandru nu mai considera că respectul pentru mama lui înseamnă să tacă atunci când ea mă rănește.
Iar eu nu mai simțeam că trebuie să-mi câștig locul în familie acceptând orice reproș.
În seara aceea, Felicia încercase să mă scoată din familia ei.
Dar tocmai atunci soțul meu demonstrase că familia noastră începea cu respectul pe care ni-l datoram unul altuia.
Și că iubirea pentru părinți nu trebuie niciodată plătită cu demnitatea celui de lângă tine.