Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Asistentul Andrei a privit cheia din palma fetiței, apoi s-a uitat spre colega lui.
— Cristina, rămâi cu Maria. Eu anunț imediat echipajul de intervenție.
— Dar mergeți după mami? a întrebat copila.
— Da, Maria. O să facem tot ce putem ca să o ajutăm.
Fetița și-a șters ochii cu mâneca hanoracului.
— Să nu uitați cheia. Ușa e încuiată.
Andrei s-a aplecat la nivelul ei.
— Nu o uit. Dar trebuie să ne spui exact unde locuiești.
Maria nu știa numele străzii și nici numărul casei. Știa însă că locuința lor era lângă un drum cu salcâmi, după o curte cu gard albastru.
— Și avem un câine la vecini, a adăugat ea. Îl cheamă Max și latră mereu.
Cu ajutorul indicațiilor ei, al informațiilor obținute de personalul spitalului și al dispeceratului 112, echipajul a reușit să identifice locuința.
Între timp, gemenii fuseseră preluați de medicii pediatri.
Amândoi erau deshidratați și aveau nevoie urgentă de îngrijiri. Unul dintre băieței era mai slăbit, dar medicii începuseră deja tratamentul.
Maria stătea pe un scaun, cu o pătură pe umeri.
— Unde sunt frații mei? a întrebat.
— Sunt cu medicii, draga mea. Au grijă de ei.
— De amândoi?
— De amândoi.
Abia atunci fetița a acceptat să bea câteva înghițituri de apă.
Cristina i-a adus un sandviș, dar Maria l-a ținut în poală fără să-l desfacă.
— Nu mi-e foame.
— N-ai mâncat nimic astăzi?
— Am mâncat biscuiți dimineață. Dar unul dintre bebeluși plângea și nu știam ce să-i dau.
Asistenta a simțit cum i se strânge inima.
— Și mama ta?
— Am încercat să-i dau apă. Dar nu deschidea gura.
Maria a privit-o cu ochii mari.
— Credeți că este supărată pe mine?
— De ce ar fi supărată?
— Pentru că am plecat singură. Mami mi-a spus să nu ies niciodată fără ea.
Cristina i-a mângâiat ușor mâna.
— Ai cerut ajutor când ai văzut că ceva este în neregulă. Acum adulții se ocupă de voi.
După aproape o oră, telefonul de la postul asistentelor a sunat.
Echipajul ajunsese la casa familiei.
O găsiseră pe Elena, mama copiilor, inconștientă în dormitor.
Femeia avea 32 de ani și născuse gemenii cu puțin timp înainte. După întoarcerea acasă, începuse să aibă dureri puternice de cap și stări de slăbiciune.
Investigațiile aveau să arate că suferise o complicație gravă după naștere, asociată cu tensiune arterială foarte mare.
Era într-o stare critică, dar trăia.
Paramedicii o stabilizaseră cât fusese posibil și o transportau de urgență la spital.
Cristina s-a întors spre Maria.
— Draga mea, au găsit-o pe mama ta.
Fetița a sărit de pe scaun.
— S-a trezit?
Asistenta a îngenuncheat în fața ei.
— Încă nu. Dar medicii au ajuns la ea și o aduc aici.
— O să fie bine?
— Fac tot ce pot pentru ea.
Maria a privit spre ușile spitalului.
— Pot să o aștept?
— Sigur. O așteptăm împreună.
Când ambulanța a sosit, Maria s-a ridicat imediat.
A văzut-o pe mama ei doar pentru o clipă, întinsă pe targă, în timp ce medicii o duceau spre secția de urgență.
— Mami! a strigat.
Elena nu a răspuns.
Fetița a început să plângă.
Cristina a luat-o de mână.
— Acum este cu oamenii care o pot ajuta. Hai să o lăsăm să primească îngrijirile de care are nevoie.
În orele următoare, medicii au reușit să-i stabilizeze starea.
Maria a fost și ea consultată. Era obosită și deshidratată ușor, dar nu avea probleme medicale grave.
Asistentul social al spitalului a început să caute o rudă care să poată avea grijă de ea.
Fetița și-a amintit de mătușa Doina, sora mamei, care locuia la Ploiești.
Cu ajutorul informațiilor găsite în telefonul Elenei, au reușit să o contacteze.
Doina a ajuns în aceeași seară.
Când a văzut-o pe Maria, a izbucnit în lacrimi.
— Puiul mătușii! Prin ce-ai trecut?
Maria a îmbrățișat-o strâns.
— Am adus bebelușii la doctor. Dar mami încă doarme.
— Știu, iubita mea. Acum suntem aici și avem grijă de voi.
În noaptea aceea, Maria a dormit pentru prima dată liniștită, într-un pat pregătit pentru ea, sub supravegherea mătușii.
A doua zi dimineață, Elena a deschis ochii.
La început nu înțelegea unde se află.
— Copiii… a șoptit.
Medicul s-a apropiat.
— Sunt în siguranță. Toți trei.
Elena a încercat să se ridice.
— Maria? Gemenii?
— Sunt bine îngrijiți. Dar trebuie să vă odihniți.
— Cât timp am fost inconștientă?
Când a aflat că trecuse aproape o zi, femeia a început să plângă.
— Dumnezeule… cine a avut grijă de copii?
Medicul i-a explicat cu blândețe cum ajunseseră gemenii la spital.
Roaba.
Drumul parcurs de Maria.
Cheia oferită personalului medical.
Elena și-a acoperit fața cu mâinile.
— Fetița mea a făcut toate astea singură?
— A cerut ajutor când a înțeles că este o urgență. Iar acum toți copiii sunt în siguranță.
Mai târziu, când medicii au permis o vizită scurtă, Doina a adus-o pe Maria în salon.
Fetița a rămas în prag.
— Mami?
Elena a întins mâna spre ea.
— Vino, iubita mea.
Maria a alergat până lângă pat, apoi s-a oprit, speriată să nu o doară.
Mama a cuprins-o cu brațul.
— Mi-a fost atât de dor de tine!
— Mami, te-ai trezit!
Elena a început să plângă.
— Da, puiul meu. Sunt aici.
Maria s-a desprins puțin din îmbrățișare.
— Mami, trebuie să-ți spun ceva.
— Spune-mi.
— Am plecat singură de acasă.
Elena a încuviințat.
— Știu.
— Și am luat roaba lui nenea Costel. Am pus bebelușii în ea și i-am dus la spital.
Vocea i-a început să tremure.
— Ești supărată pe mine?
Elena a strâns-o la piept.
— Nu, iubita mea! Cum să fiu supărată?
— Dar mi-ai spus că nu am voie să plec singură…
— Ți-am spus asta ca să fii în siguranță. Dar când cineva este în pericol, trebuie să ceri ajutor. Ai făcut bine că ai cerut ajutor.
Maria a început să plângă în hohote.
— Mi-a fost frică, mami. Unul dintre bebeluși nu mai plângea și tu nu te trezeai…
Elena i-a sărutat fruntea.
— Îmi pare atât de rău că ai trecut prin asta!
— Acum o să ai grijă tu de ei?
Mama a privit-o cu ochii plini de lacrimi.
— Da, iubita mea. Eu și ceilalți adulți. Tu trebuie doar să fii copil.
Au urmat câteva zile de spitalizare.
Elena a primit tratament și a început să-și recapete puterile.
Gemenii au răspuns bine la îngrijiri, iar medicii au confirmat că starea lor se îmbunătățea.
Doina a rămas alături de familie și a ajutat la organizarea întoarcerii acasă.
Au stabilit cine putea veni zilnic, cine se ocupa de cumpărături și cum putea Elena să primească sprijin în perioada recuperării.
Înainte de externare, un medic i-a explicat că simptomele severe apărute după naștere nu trebuie ignorate și că trebuie să solicite imediat ajutor dacă reapar.
Elena a ascultat cu atenție.
— Am crezut că sunt doar foarte obosită, a spus ea.
— Tocmai de aceea este important să cereți ajutor când apar simptome neobișnuite.
Când s-au întors acasă, Maria a alergat direct în curte.
Roaba era lângă gard, acolo unde o adusese înapoi un vecin.
Fetița s-a oprit în fața ei.
Elena a venit încet lângă fiica ei.
— La ce te gândești, puiule?
Maria a atins unul dintre mânere.
— Mă bucur că am găsit spitalul.
Mama s-a aplecat și a îmbrățișat-o.
— Și eu, iubita mea. Mai mult decât îți poți imagina.
Maria a privit-o serioasă.
— Dar dacă te mai doare capul, să-mi spui, bine?
Elena a simțit cum i se strânge inima.
— Îți promit că voi cere ajutor. Nu va trebui să te ocupi tu de asta.
Fetița a zâmbit pentru prima dată fără urmă de teamă.
— Atunci pot să mă duc să mă joc?
— Sigur că da, puiul meu.
Maria a fugit spre jucăriile ei, iar Elena a rămas câteva clipe privind-o.
Fetița ei de șase ani făcuse ceva ce niciun copil nu ar trebui să fie nevoit să facă.
Își dusese frații la spital și ceruse ajutor pentru mama care nu se mai trezea.
Dar acum responsabilitatea revenise acolo unde îi era locul.
La adulți.
Iar Maria putea, în sfârșit, să fie doar o fetiță de șase ani.