Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rareș a rămas nemișcat între noi. Se uita la mama lui, apoi la mine, de parcă aștepta ca una dintre noi să renunțe.
— Mamă, nu mă pune să aleg acum, a murmurat.
Marioara și-a încrucișat brațele.
— Nu te pun să alegi. Îți spun doar că femeia asta nu mai locuiește în casa mea!
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Rareș, ai auzit ce a spus despre copilul nostru?
— Irina, te rog, hai să discutăm când ne liniștim.
— Nu. Vreau să-mi răspunzi acum. Ești de acord cu ea?
Și-a coborât privirea.
— Nu sunt de acord, dar nici nu pot să-mi las mama singură.
Atunci am înțeles că nu mai aveam ce aștepta.
— Bine, Rareș. Rămâi cu mama ta.
Am trecut pe lângă el și am intrat în dormitor.
Mi-am scos geanta mare din dulap și am început să pun haine în ea. Actele, câteva lucruri personale, dosarul cu analizele de sarcină și încărcătorul telefonului.
Rareș a venit după mine.
— Irina, ce faci?
— Plec.
— Nu poți pleca așa, însărcinată!
M-am întors spre el.
— Dar pot să rămân aici și să ascult cum mama ta îmi spune că n-ar trebui să existe copilul nostru?
— O să vorbesc cu ea.
— De un an îmi promiți asta. Și de fiecare dată eu sunt cea care trebuie să suporte.
Rareș a început să plângă.
— Te iubesc, Irina.
— Atunci de ce mă lași singură când am cea mai mare nevoie de tine?
N-a răspuns.
Am sunat-o pe sora mea, Cristina, care locuia în Titan.
— Pot să vin la tine câteva zile?
— Ce s-a întâmplat?
— Îți povestesc când ajung.
— Vino, Irina. Te aștept.
Când am ieșit din dormitor, Marioara stătea pe canapea.
— Pleci până la urmă?
— Da.
— Să nu te aștepți să te primim înapoi când o să vezi cât de greu este cu un copil!
Am privit-o pentru ultima dată.
— Nu vreau să mă primiți înapoi. Vreau doar să nu mai hotărâți dumneavoastră ce valorează viața mea și a copilului meu.
Am ieșit fără să mai aștept un răspuns.
La Cristina am dormit pe o canapea extensibilă. Apartamentul era mic, dar sora mea mi-a făcut loc în dulap și mi-a spus că pot rămâne cât am nevoie.
În prima noapte am plâns până dimineață.
Nu pentru că îmi părea rău că plecasem, ci pentru că omul cu care mă căsătorisem mă lăsase să plec singură.
Rareș m-a sunat a doua zi.
— Irina, hai acasă. Mama s-a mai liniștit.
— Eu nu mă mai întorc acolo.
— Dar unde să locuim? Știi că nu avem bani de chirie acum.
— Atunci caută o soluție. Nu-mi cere să mă întorc într-un loc unde copilul nostru este considerat o nenorocire.
Au trecut săptămânile.
Mergeam la serviciu cât timp mi-a permis sarcina, apoi la controalele medicale. Cristina mă însoțea când putea.
Rareș venea uneori cu fructe și vitamine. Îmi spunea că îi este dor de mine, dar când îl întrebam dacă a găsit un apartament, răspunsul era mereu același.
— Mai am nevoie de timp.
Într-o seară i-am spus:
— Rareș, copilul nu o să aștepte până când mama ta îți dă voie să fii tată.
A tăcut.
Cu ajutorul Cristinei, am cumpărat un pătuț la mâna a doua, câteva hăinuțe și un cărucior simplu.
Nu aveam o cameră pentru copil. Pătuțul stătea lângă canapeaua pe care dormeam.
Dar pentru prima dată nu mai auzeam zilnic că sarcina mea era o greșeală.
Într-o dimineață rece de noiembrie, au început contracțiile.
Cristina m-a dus la maternitate și a rămas alături de mine cât i s-a permis.
După un travaliu lung, am născut o fetiță sănătoasă.
Am numit-o Ilinca.
Când mi-au pus-o în brațe, am început să plâng.
— Bună, iubita mea. Mama este aici.
Rareș a venit în aceeași după-amiază, cu un buchet de flori.
Când a văzut-o pe Ilinca, i-au dat lacrimile.
— Este atât de mică…
L-am lăsat să o țină în brațe.
— Este fiica ta, Rareș. Are nevoie de tine.
— Știu. Vreau să fiu lângă voi.
— Atunci arată-mi prin fapte.
Mi-a promis că va închiria un apartament și că nu va mai permite nimănui să ne jignească.
Am vrut să-l cred.
Dar după externare, când l-am întrebat unde vom locui, mi-a spus că mama lui nu se simțea bine și că ar fi mai înțelept să amânăm mutarea.
— Poate veniți câteva săptămâni la noi, până rezolvăm.
L-am privit uluită.
— Vrei să-mi duc fetița în casa femeii care a spus că nu o dorește?
— Mama nu a vorbit serios…
— Rareș, tocmai ai devenit tată. Și încă îi cauți scuze.
Atunci am înțeles că promisiunile lui nu schimbaseră nimic.
Au urmat luni dificile. Ilinca se trezea noaptea, eu eram obosită, iar banii abia ne ajungeau.
Rareș contribuia la cheltuielile fetiței și venea să o vadă, dar continua să locuiască la mama lui.
De fiecare dată când discutam despre o locuință separată, găsea un motiv să mai așteptăm.
Într-o duminică, după ce a plecat de la noi, Cristina m-a găsit plângând în bucătărie.
— Irina, tu încă îl aștepți?
Am privit spre camera unde dormea Ilinca.
— Cred că aștept omul care speram să fie.
Sora mea s-a așezat lângă mine.
— Și cât mai poți aștepta?
Nu am știut ce să-i răspund.
În săptămâna următoare am mers la un avocat pentru a înțelege ce presupune divorțul și cum vor fi stabilite responsabilitățile față de copil.
Când i-am spus lui Rareș, a venit imediat.
— Irina, nu poți să faci asta! Suntem o familie!
— Rareș, o familie nu înseamnă doar să avem același nume. Înseamnă să fim alături unul de altul când este greu.
— Dar eu vin să o văd pe Ilinca!
— Și vreau să continui să fii tatăl ei. Dar eu nu mai pot fi soția unui om care mă lasă singură de fiecare dată când mama lui se supără.
A început să plângă.
— Mai dă-mi o șansă.
— Ți-am dat șanse cât am fost însărcinată. Ți-am dat o șansă și după naștere. Dar nu pot să-mi cresc copilul așteptând mereu să te hotărăști.
De data aceasta n-am mai cedat.
Divorțul a fost dureros. Am discutat despre programul de legături personale cu Ilinca, despre contribuția financiară și despre responsabilitățile fiecăruia.
Nu am încercat să-l îndepărtez pe Rareș de fiica lui.
Nu voiam ca Ilinca să plătească pentru greșelile adulților.
Cu timpul, am reușit să închiriez o garsonieră mică, aproape de sora mea.
Nu era luxoasă. Avea mobilă veche, o bucătărie îngustă și o singură cameră.
Dar era casa noastră.
Într-o seară, după ce am culcat-o pe Ilinca, m-am așezat lângă pătuț și am privit-o dormind.
Mi-am amintit ziua în care Marioara mă numise o greșeală.
Atunci stătusem în bucătăria ei, cu mâna pe burtă, așteptând ca Rareș să ne apere.
Acum fetița mea dormea liniștită, fără certuri și fără reproșuri.
Rareș continua să o viziteze și începuse să se implice mai mult în viața ei.
Nu știu dacă va reuși vreodată să înțeleagă cât de mult m-a durut tăcerea lui.
Dar sper să fie pentru Ilinca un tată pe care ea să se poată baza.
În ceea ce mă privește, nu regret că am plecat.
Am regretat doar că am așteptat atât de mult ca altcineva să ne apere.
Nu am divorțat pentru că Rareș își iubea mama.
Am divorțat pentru că iubirea lui pentru mama sa devenise o scuză ca să nu-și asume responsabilitatea față de propria familie.
Iar fiica mea merită să crească știind că venirea ei pe lume nu a fost niciodată o greșeală.
Pentru mine, Ilinca a fost motivul pentru care am găsit curajul să nu mai accept o viață în care trebuia să cer voie să fiu respectată.