Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața Alinei, privind cele două sticle pe care le ținea în mâini. În portbagaj mai erau opt, așezate frumos într-o ladă.
— Tocmai pentru că suntem familie, Alina, mă așteptam să mă întrebi înainte să iei ceva din cămara mea.
Nora mea a râs disprețuitor.
— Vai, mamă Maria! Faceți atâta scandal pentru niște vin? Doar nu aveți de gând să-l vindeți!
— Nu-l vând, mamă. Dar nici nu l-am găsit crescând în sticle.
Cătălin a intervenit:
— Hai, mamă, las-o. Știi că Alina vrea să ducă și la ai ei.
M-am întors spre el.
— Cătălin, când te-am rugat să vii la cules, ce mi-ai spus?
Și-a coborât privirea.
— Că nu putem veni.
— Nu. Mi-ai spus că muncești toată săptămâna și că vrei să te odihnești. Iar Alina nu voia să-și murdărească hainele prin vie.
— Mamă, nu începe iar…
— Nu încep nimic. Vreau doar să înțeleg de ce, atunci când a fost de muncă, erați prea ocupați, iar acum, când vinul este gata, ați găsit timp să veniți după el.
Alina a pus cele două sticle în portbagaj, lângă celelalte.
— Sincer, nu credeam că sunteți atât de zgârcită!
Cuvântul acela m-a durut.
Zgârcită.
Eu, care le trimiteam în fiecare toamnă zacuscă, murături, nuci și vin. Eu, care puneam deoparte ce aveam mai bun când știam că vine băiatul meu acasă.
— Alina, pune sticlele înapoi.
— Serios?
— Foarte serios.
— Cătălin, auzi ce spune mama ta?
Fiul meu a oftat.
— Mamă, chiar trebuie să ajungem aici?
M-am uitat la el și am simțit că-mi dau lacrimile.
— Nu eu am adus lucrurile aici, Cătălin. Eu doar v-am cerut două zile de ajutor.
A tăcut.
— Vino cu mine, i-am spus.
— Unde?
— În magazie. Vreau să-ți arăt ceva.
Alina a ridicat ochii spre cer, dar Cătălin m-a urmat.
Am deschis ușa magaziei unde Ion își ținuse uneltele și butoaiele.
Mirosea a lemn vechi și a vin.
Pe un raft, lângă o cutie cu dopuri, se afla un caiet cu coperta albastră.
L-am luat și i l-am întins.
— Îl recunoști?
Cătălin l-a deschis.
— Caietul tatei…
— Da. Aici scria în fiecare an cât am cules și cât vin am făcut.
A început să răsfoiască paginile.
Recunoștea scrisul tatălui său, cifrele trecute cu creionul și observațiile despre fiecare recoltă.
— Uite, aici ai fost și tu la cules, i-am spus, arătându-i o pagină veche. Aveai șaisprezece ani. Taică-tău a scris că ai umplut singur șapte găleți.
Cătălin a zâmbit trist.
— Îmi amintesc. Mi-a promis că mă lasă să zdrobesc strugurii.
— Și te-a lăsat. Era atât de mândru de tine!
Am întors caietul la ultima pagină.
Acolo era scrisul meu.
Trecusem cantitatea de struguri culeși, cheltuielile pentru materiale și suma plătită vecinului care mă ajutase.
Cătălin a privit cifrele.
— Ai plătit atât pentru cules?
— Atât a costat, mamă. Omul a muncit două zile. Nu puteam să-i cer să lucreze gratis.
— Dar tu ai făcut restul?
— Cât am putut. M-a mai ajutat vecinul la lucrurile grele.
Mi-am așezat palma peste caiet.
— Tatăl tău m-a rugat să nu las via în paragină. I-am promis. Dar nu știu câți ani o să mai pot ține promisiunea asta singură.
Cătălin s-a uitat spre butoaie.
— Mamă, nu știam că îți este atât de greu.
Am clătinat din cap.
— Ba știai că nu mai pot ca înainte. Ți-am spus când te-am sunat. Numai că era mai comod să nu te gândești.
N-a mai răspuns.
Am închis caietul.
— Nu cele zece sticle mă dor, Cătălin. Dacă veneați la cules, vă dădeam și douăzeci. Mă doare că n-ați avut două mâini de ajutor pentru mine, dar aveți loc în portbagaj pentru toată munca mea.
Fiul meu și-a trecut palma peste față.
— Îmi pare rău, mamă.
— Și mie îmi pare rău că a trebuit să ajungem să ne certăm pentru asta.
Când am ieșit în curte, Alina stătea lângă mașină, cu brațele încrucișate.
— Ați terminat? Putem pleca?
Cătălin s-a apropiat de portbagaj.
— Alina, pune sticlele înapoi.
Nora mea a rămas cu gura căscată.
— Poftim?
— Ai auzit. Nu trebuia să le luăm fără să întrebăm.
— Extraordinar! Acum îmi dai și tu lecții?
— Nu este vorba despre lecții. Mama a muncit pentru vinul ăsta. Noi n-am ajutat-o deloc.
Alina a izbucnit:
— Și ce voiai? Să-mi stric unghiile și să stau două zile în noroi?
Cătălin a privit-o lung.
— Nu trebuia să vii dacă nu voiai. Dar nici să te comporți de parcă ți se cuvine totul.
Am rămas surprinsă să-l aud.
Era prima dată în ziua aceea când nu încerca să încheie discuția cerându-mi mie să cedez.
Alina a trântit portiera.
— Bine! Dacă pentru zece sticle faceți atâta scandal, să le păstrați pe toate!
S-a urcat în mașină.
Cătălin a scos lada din portbagaj și a dus-o înapoi în cămară.
Când s-a întors, s-a apropiat de mine.
— Mamă, îmi pare rău că te-am lăsat singură cu via.
Am dat din cap.
— Nu vreau să te cerți cu nevasta din cauza mea.
— Nu este din cauza ta. Trebuia să-mi dau seama singur.
A vrut să mă îmbrățișeze, dar eu i-am prins doar mâna.
— Cătălin, nu vreau să-mi promiți acum lucruri doar pentru că te simți vinovat.
— Știu.
— Când vine primăvara, via trebuie curățată și legată. Atunci am nevoie de ajutor. Nu doar când vinul este gata.
A încuviințat.
— O să vin, mamă.
Nu i-am răspuns.
Îl auzisem de prea multe ori spunând că vine.
Au plecat după câteva minute.
Alina nici măcar nu și-a luat rămas-bun.
În seara aceea am intrat în magazie și am deschis din nou caietul lui Ion.
Am privit ultima pagină scrisă de el.
Apoi am trecut cu degetul peste numele lui.
— Am făcut și anul ăsta vinul, Ioane, am șoptit. Dar tare greu a fost fără tine.
Am început să plâng.
Nu pentru că mă certasem cu nora.
Ci pentru că mi-era dor de omul care nu mă lăsase niciodată să duc singură gălețile grele.
În zilele următoare, Cătălin m-a sunat de câteva ori.
Nu mi-a mai cerut vin.
M-a întrebat dacă am lemne, dacă sunt bine și dacă am nevoie de ceva de la oraș.
Am răspuns politicos, dar fără să mă grăbesc să uit ce se întâmplase.
Alina nu m-a sunat.
Nu știu dacă era supărată sau dacă pur și simplu nu înțelegea de ce refuzasem să-i dau sticlele.
Dar pentru prima dată nu m-am mai simțit obligată să repar eu supărarea tuturor.
Am păstrat vinul în cămară.
Câteva sticle le-am pus deoparte pentru oamenii care mă ajutaseră.
Altele pentru sărbători.
Și una, din cele mai frumoase, am așezat-o pe raftul unde Ion își ținea odinioară paharul preferat.
Nu pentru că vinul ar fi valorat cine știe cât.
Ci pentru că fiecare sticlă îmi amintea de o toamnă în care îmi ținusem promisiunea, deși nu mai aveam lângă mine omul cu care o făcusem.
Într-o duminică, spre sfârșitul iernii, Cătălin m-a sunat.
— Mamă, am vorbit cu un vecin de-al tău. Mi-a spus că la începutul primăverii trebuie legată via.
— Așa este.
— Vreau să-mi iau două zile libere și să vin să te ajut.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Să vii dacă poți, mamă. Dar să nu-mi promiți degeaba.
— Nu-ți promit degeaba. Vreau să fac și eu ceva pentru via tatei.
Am privit pe fereastră spre butucii goi, acoperiți de frigul iernii.
— Bine, Cătălin. Te aștept.
Nu știam dacă avea să se țină de cuvânt.
Dar știam că, de data aceasta, nu mai aveam de gând să fac totul singură doar ca să nu supăr pe nimeni.
Am învățat ceva la aproape șaptezeci de ani.
Familia nu înseamnă doar să vii acasă când miroase a sarmale, când cămara este plină și când vinul este gata de pus în portbagaj.
Familia înseamnă să fii acolo și când trebuie să cari o găleată, să sapi un rând sau să ajuți un om bătrân care nu mai poate ca înainte.
Nu m-au durut cele zece sticle de vin.
M-a durut că fiul meu uitase câtă muncă se ascunde în spatele lor.
Și cât de singură rămăsesem după moartea tatălui său.
Poate că într-o zi va înțelege pe deplin.
Dar până atunci, vinul rămâne în cămara mea.
Iar respectul pentru munca mea nu mai este ceva ce sunt dispusă să ofer la pachet cu fiecare sticlă.