Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Adrian și, pentru câteva clipe, n-am știut ce să-i răspund.
Fiul meu stătea în mijlocul curții, arătând furios spre casa în care îl crescusem. Simona era lângă mașină, cu brațele încrucișate.
— N-am voie să o vând? am repetat încet.
— Exact, mamă! Tata a muncit o viață pentru casa asta. Nu poți să hotărăști singură ce se întâmplă cu ea!
M-am sprijinit mai bine în baston.
— Adrian, casa este pe numele meu. Tatăl tău mi-a lăsat-o mie. Și cât sunt în viață, tot eu trebuie să hotărăsc unde locuiesc.
Simona a făcut un pas înainte.
— Doamnă Victoria, nimeni nu spune că nu aveți drepturi. Dar trebuie să vă gândiți și la viitorul familiei!
— La viitorul cui, mamă?
— Al nostru, al tuturor! Adrian este singurul dumneavoastră copil. Casa asta ar trebui să rămână în familie.
Am privit-o lung.
— Simona, când am căzut în curte și nu mă puteam ridica, nu te-am auzit vorbind despre familie.
— Iar începeți cu accidentul? a oftat ea. V-am spus că Adrian avea o ședință importantă!
— Știu. Și astăzi n-a mai avut?
Adrian s-a înroșit.
— Mamă, nu compara lucrurile!
— De ce să nu le compar? Atunci aveam nevoie să ajung la spital. Astăzi ți-am spus că vreau să vând casa. Și ai venit imediat.
— Pentru că este o hotărâre importantă!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și sănătatea mea nu era importantă, Adrian?
Fiul meu a tăcut.
În curte se auzea doar vântul mișcând crengile prunului de lângă gard.
— Când te-am rugat să mă duci la spital, n-ai avut două ore pentru mine, am continuat. Dar pentru casa asta ai găsit timp. Spune-mi, Adrian, pe cine ai venit să vezi? Pe mama ta sau moștenirea ta?
Simona a întors capul.
Adrian a privit în pământ.
— Nu este corect ce spui, mamă.
— Atunci spune-mi ce nu este corect.
— Știi că te iubesc.
— Știu că îmi spui asta la telefon. Dar când am avut nevoie de tine, a venit Florica.
M-am așezat pe banca de lângă poartă. Piciorul începuse să mă doară.
Adrian s-a apropiat instinctiv.
— Mamă, te doare?
Am ridicat privirea.
— Da, mamă. Mă doare de câteva săptămâni.
Abia atunci s-a uitat cu atenție la bastonul meu.
— Încă nu poți merge fără el?
— Nu prea.
— Dar credeam că ți-a trecut.
Am zâmbit amar.
— Așa ai crezut pentru că nu m-ai văzut.
Simona a intervenit din nou:
— Bine, dar asta nu înseamnă că trebuie să vindeți gospodăria! Puteți plăti pe cineva să vă ajute.
— Cu ce bani, Simona? Din pensia mea?
— Sunt soluții…
— Atunci spune-mi una. Cine îmi aduce lemnele iarna? Cine îmi face cumpărăturile? Cine curăță zăpada? Cine mă duce la medic dacă mai cad?
Nora mea n-a răspuns.
— Nu vreau să ajung să mă rog de oameni pentru fiecare lucru, am continuat. Vreau un apartament mic, aproape de spital, unde să pot coborî până la magazin fără să-mi fie frică.
Adrian s-a așezat lângă mine.
— Mamă, puteai să-mi spui că ai ajuns să te simți așa.
M-am întors spre el.
— Ți-am spus că nu mai pot. Te-am rugat să vii. Ce altceva trebuia să fac?
Și-a trecut mâna peste față.
— Nu mi-am dat seama cât de greu îți este.
— Pentru că nu ai vrut să vezi.
Am stat câteva clipe în tăcere.
Apoi Adrian a întrebat:
— Și chiar ai de gând să vinzi tot?
— Da. Casa, curtea și grădina. Vreau să-mi cumpăr ceva mai mic în Pitești și să păstrez restul banilor pentru bătrânețe.
Simona s-a apropiat imediat.
— Dar nu puteți măcar să amânați? Poate găsim o variantă prin care casa să rămână a noastră.
M-am uitat la ea.
— A voastră?
A ezitat.
— Adică a familiei.
— Simona, eu încă trăiesc în casa asta. Nu este o moștenire care așteaptă să fie împărțită.
Adrian a ridicat privirea spre soția lui.
— Simona, ajunge.
— Dar Adrian…
— Mama are dreptate. Vorbim despre casa ei ca și cum ea n-ar mai fi aici.
Nora mea și-a strâns buzele și s-a îndepărtat spre mașină.
Adrian a rămas lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău că n-am venit când ai căzut.
Am privit spre poarta deschisă.
— Și mie mi-a părut rău, Adrian. Mai ales când am stat pe treaptă și nu puteam să mă ridic.
— Am crezut că nu este atât de grav.
— Puteai să mă întrebi. Puteai să vii în weekend. Nu trebuia să lași serviciul pentru totdeauna.
Și-a coborât capul.
— Știu.
Nu l-am îmbrățișat imediat.
Nu pentru că nu-l iubeam, ci pentru că aveam nevoie să înțeleagă că o scuză nu șterge săptămânile în care mă descurcasem singură.
Au mai stat puțin, apoi au plecat.
De data aceasta, Adrian m-a întrebat dacă am nevoie de cumpărături înainte să se urce în mașină.
I-am spus că Florica îmi adusese deja ce-mi trebuia.
În seara aceea am stat mult în sufragerie, privind fotografia lui Dumitru.
— Ce să fac, măi omule? am șoptit. Casa asta a fost viața noastră. Dar eu nu mai pot s-o duc singură.
Mi-au dat lacrimile.
Nu voiam să plec de acolo pentru că nu-mi mai păsa.
Voiam să plec tocmai pentru că îmi păsa de anii care îmi mai rămăseseră.
A doua zi am sunat un agent imobiliar din Pitești.
Am discutat despre evaluarea proprietății și despre apartamentele mici disponibile în oraș.
Nu m-am grăbit să semnez nimic. Am vrut să văd întâi ce opțiuni aveam.
Florica m-a însoțit la prima vizionare.
Apartamentul era la parterul unui bloc vechi, dar îngrijit. Avea două camere mici, o bucătărie luminoasă și o baie în care puteam intra fără să urc trepte.
Farmacia era la câteva minute de mers pe jos, iar stația de autobuz se afla aproape.
M-am așezat pe canapeaua goală din sufragerie și am privit pe fereastră.
— Cum ți se pare? m-a întrebat Florica.
— Mic.
— Și?
Am zâmbit.
— Tocmai de aceea îmi place.
În săptămânile următoare, Adrian a început să mă sune mai des.
Nu doar ca să mă întrebe dacă am găsit cumpărător.
Mă întreba cum mă simt, dacă am fost la control și dacă îmi trebuie ceva.
Într-o sâmbătă a venit singur.
A adus câteva cumpărături și a reparat clanța de la magazie, care se stricase de luni întregi.
Nu i-am cerut eu.
Când a terminat, s-a așezat lângă mine pe bancă.
— Mamă, am vorbit cu Simona.
— Și?
— Nu-i place că vinzi casa. Nici mie nu-mi place, dacă sunt sincer.
Am încuviințat.
— Înțeleg.
— Dar nu avem dreptul să te obligăm să rămâi aici.
M-am uitat la el.
— Asta voiam să înțelegi, Adrian.
A privit spre grădină.
— Mi-am amintit cum mă învăța tata să sap printre pomi. Și cum mă certai tu că intram cu noroi în casă.
Am râs încet.
— Și tot eu îți spălam hainele după aceea.
Adrian a zâmbit, apoi a devenit serios.
— Cred că m-am agățat de casa asta pentru că aici îl mai simt pe tata aproape.
Am simțit cum mi se umezeau ochii.
— Și eu îl simt, mamă. Dar Dumitru nu și-ar fi dorit să mă vadă chinuindu-mă singură doar ca să păstrez niște pereți.
Adrian a încuviințat.
— Ai dreptate.
Am stat mult timp pe bancă, fără să mai vorbim.
Nu ne-am prefăcut că totul fusese uitat.
Dar pentru prima dată după multă vreme am simțit că fiul meu mă ascultă cu adevărat.
Câteva luni mai târziu, am vândut casa.
Am cumpărat apartamentul din Pitești și m-am mutat cu ajutorul Floricăi și al lui Adrian.
Simona a venit și ea în ziua mutării. Nu a vorbit mult, dar a ajutat la despachetat.
Nu știu dacă a înțeles pe deplin de ce am luat hotărârea.
Dar nici nu mai aveam nevoie de aprobarea ei.
În prima seară în apartament, mi-am făcut un ceai și m-am așezat lângă fereastră.
Nu mai aveam curtea mare.
Nu mai aveam prunul lui Dumitru și nici banca de lângă poartă.
Dar aveam liniște.
Și știam că, dacă aveam nevoie de medic, puteam ajunge mai ușor la ajutor.
Pe perete am pus fotografia mea preferată cu Dumitru.
Eram amândoi tineri, în fața casei pe care abia o terminaserăm.
M-am uitat la ea și am șoptit:
— Am avut grijă de casa noastră cât am putut, Dumitre. Acum trebuie să am grijă și de mine.
Adrian mă vizitează acum mai des.
Nu în fiecare săptămână și nu întotdeauna când mi-aș dori.
Dar când vine, nu mai începe cu întrebări despre bani sau despre ce am de gând să las în urmă.
Mă întreabă dacă am mâncat, dacă mă mai doare piciorul și dacă vreau să ieșim puțin la plimbare.
Poate că a trebuit să vând casa ca să înțeleagă că mama lui nu era doar femeia care păstra gospodăria familiei.
Era un om care îmbătrânea.
Un om care avea nevoie de ajutor, de respect și de dreptul de a hotărî cum să-și trăiască anii rămași.
Nu am vândut casa ca să-mi pedepsesc fiul.
Am vândut-o ca să nu-mi petrec bătrânețea așteptând lângă telefon ca cineva să aibă timp pentru mine.
Și am înțeles că adevărata moștenire pe care i-o pot lăsa lui Adrian nu este o casă.
Este lecția că părinții trebuie iubiți și ajutați cât sunt în viață, nu doar pomeniți cu drag după ce nu mai sunt.