Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit cuvântul scris lângă fiecare sumă.
„DEPUS.”
Nu înțelegeam nimic.
— Florin, ce înseamnă asta? Unde depunea tata banii?
Prietenul lui și-a tras un scaun și s-a așezat în fața mea.
— Mai întâi, citește și celelalte caiete, Andrei.
Am luat al doilea caiet din cutie.
Pe copertă scria „Andrei — 19 ani”.
L-am deschis.
Aceleași date. Aceleași sume. Aceeași mențiune.
1 februarie — 1.250 lei. Depus.
1 martie — 1.250 lei. Depus.
1 aprilie — 1.250 lei. Depus.
Am trecut la următorul caiet.
Și apoi la următorul.
Tata notase fiecare leu pe care i-l dădusem timp de cinci ani.
Dar printre sumele obișnuite apăreau și alte însemnări.
„Andrei a plătit 300 de lei în plus pentru cumpărături. Depus și asta.”
„A lucrat de sărbători. Am pus încă 500 de lei.”
„I s-a stricat mașina. Luna aceasta n-am putut adăuga nimic.”
Am ridicat privirea spre Florin.
— Tata ținea socoteala tuturor banilor mei?
— Da.
— Dar de ce?
Florin a scos un plic din buzunarul interior al hainei.
— Pentru că nu i-a cheltuit, Andrei.
Mi-a întins plicul.
Înăuntru erau documente bancare.
Tata deschisese un cont separat, pe numele lui, în care depusese lunar banii pe care mi-i cerea drept chirie.
Adăugase și bani din salariul lui, atunci când putea.
Am privit suma trecută în documente.
Nu era o avere.
Dar era suficientă pentru un avans serios la un apartament.
— Nu se poate, am șoptit.
Florin m-a privit fără să spună nimic.
— Cinci ani m-a pus să plătesc chirie. Cinci ani m-am chinuit să economisesc și eu ceva. Și el punea banii deoparte?
— Da, Andrei.
— De ce nu mi-a spus?
Florin a oftat.
— Credea că, dacă știi că banii se vor întoarce la tine, nu vei învăța să economisești și să te descurci singur.
Am început să râd amar.
— Să mă descurc singur? Florin, eu îmi lipeam pantofii ca să mai pot merge la serviciu!
— Știu.
— Uneori nu aveam bani nici de mâncare la muncă. Și tata venea acasă cu undițe noi!
Florin și-a coborât privirea.
— Nu spun că a procedat bine.
— Atunci de ce a făcut-o?
— Pentru că tatăl tău era convins că așa te pregătește pentru viață. Dar a confundat responsabilitatea cu lipsa de afecțiune.
Am pus documentele pe masă.
— Eu am crezut că nu mă iubește.
Florin a rămas tăcut câteva secunde.
— Și pentru asta a greșit foarte mult.
Am privit din nou în cutie.
Sub ultimul caiet era un pachet învelit în hârtie simplă.
L-am scos.
Înăuntru se afla o pereche de pantofi de lucru.
Noi.
Mărimea mea.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Ce sunt ăștia?
— Tatăl tău i-a cumpărat acum vreo două luni.
Am ridicat unul dintre pantofi.
Sub el era un bilețel.
Am recunoscut imediat scrisul tatei.
„Trebuia să-i cumpăr atunci.”
M-am așezat brusc pe scaun.
Mi-am amintit iarna aceea, când aveam nouăsprezece ani și mergeam la serviciu cu picioarele ude.
— Tată, pantofii mei lasă apa să intre. Pot să-mi cumpăr alții?
— Pune-ți încă o pereche de șosete.
Atât îmi spusese.
Și eu îl ascultasem.
Acum, după atâția ani, îmi cumpărase pantofii.
Dar nu mai era acolo să mi-i dea.
Am început să plâng.
— Florin, de ce era așa cu mine?
Prietenul tatei s-a apropiat.
— După ce a murit mama ta, tatăl tău nu a mai fost același om.
— Știu. Niciodată nu vorbea despre ea.
— Cu tine nu vorbea. Cu mine, uneori, da.
L-am privit surprins.
— Ce îți spunea?
— Că îi este frică să nu te crească greșit. Că nu știe cum să fie și mamă, și tată. Că trebuie să te facă puternic.
Am clătinat din cap.
— M-a făcut să mă simt singur.
— Știu, Andrei. Și cred că a înțeles asta prea târziu.
Florin mi-a povestit că tata îl suna uneori seara, după ce eu mă culcam.
Nu ca să se plângă de mine.
Ci ca să vorbească despre lucrurile pe care le reușeam.
— Când ai luat permisul, mi-a spus imediat. Când te-ai angajat, era mândru. Când ai primit prima mărire de salariu, mi-a zis că începi să te descurci mai bine decât se descurcase el la vârsta ta.
Mi-am șters ochii.
— Mie nu mi-a spus niciodată asta.
— Știu.
— De ce putea să-ți spună ție, dar nu mie?
Florin a oftat.
— Pentru că nu știa cum. Și cu cât treceau anii, cu atât îi era mai greu să schimbe felul în care se purta cu tine.
Am rămas mult timp cu pantofii în brațe.
Apoi mi-am amintit de plicul pe care îl găsisem deasupra caietelor.
L-am desfăcut.
Înăuntru era o scrisoare.
„Andrei,
Probabil ești furios pe mine. Și ai motive.
După ce mama ta a murit, n-am știut să fiu tatăl de care aveai nevoie.
Am știut să muncesc, să plătesc facturi și să repar lucruri. Dar n-am știut să vorbesc cu tine.
Am crezut că, dacă te învăț să te descurci singur, te protejez.
Acum înțeleg că uneori doar te-am făcut să te simți nedorit.
Îmi pare rău.”
M-am oprit din citit.
Nu-mi aminteam să-l fi auzit vreodată pe tata spunând acele cuvinte.
Îmi pare rău.
Am continuat.
„Banii pe care mi i-ai dat în fiecare lună sunt puși deoparte. Florin știe unde sunt documentele și te va ajuta să lămurești lucrurile.
Nu vreau să crezi că banii repară ceva. Nu repară.
Trebuia să te întreb cum ți-a fost ziua.
Trebuia să-ți cumpăr pantofii când aveai nevoie de ei.
Trebuia să te îmbrățișez mai mult după ce mama ta a murit.
Și trebuia să-ți spun cât de mândru sunt de tine.
Dar am fost un om încăpățânat și am crezut că un bărbat trebuie să fie tare, chiar și când îl doare sufletul.
Tu ai crescut fără să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine.
Pentru asta nu am nicio scuză.
Folosește banii pentru ceva care să-ți facă viața mai ușoară.
Iar dacă într-o zi vei avea copii, să nu faci greșeala mea.
Spune-le că îi iubești cât timp ești lângă ei să te audă.
Tata.”
Am lăsat scrisoarea pe masă.
Florin mi-a pus o mână pe umăr.
— Tatăl tău nu a fost un om rău, Andrei. Dar nici nu vreau să-ți spun că a fost un tată perfect.
Am dat din cap.
— N-a fost.
— A făcut greșeli. Unele pe care nu mai poate să le repare.
Am privit spre pantofii noi.
— Mi-aș fi dorit să-mi spună toate astea când era în viață.
— Știu, băiete.
După ce Florin a plecat, am rămas singur la masa din bucătărie.
Am petrecut aproape toată noaptea răsfoind caietele.
Printre cifre erau și însemnări despre mine.
„Andrei a venit obosit de la serviciu. Nu l-am întrebat ce are. Trebuia.”
Pe altă pagină:
„A primit o mărire de salariu. I-am spus doar «bine». Părea dezamăgit.”
Am întors câteva foi.
„Astăzi este ziua lui. Nu știu de ce îmi este atât de greu să-i spun că sunt mândru de el.”
Mi-am amintit imediat ziua aceea.
Împlinisem douăzeci și unu de ani.
Tata îmi pusese pe masă un plic cu două sute de lei.
— La mulți ani.
— Mersi.
Atât vorbiserăm.
Dar în caietul lui scrisese:
„Este un om bun. Mama lui ar fi fost mândră.”
Am închis ochii.
Mi-aș fi dorit să aud propoziția aceea măcar o singură dată din gura lui.
În săptămânile următoare, cu ajutorul lui Florin și după lămurirea actelor necesare, am putut folosi economiile pe care tata le lăsase pentru mine.
Nu m-am grăbit să cheltuiesc banii.
Am discutat cu banca, mi-am făcut calculele și am început să caut o locuință.
Câteva luni mai târziu, am cumpărat un apartament mic, cu două camere.
Nu era luxos.
Avea nevoie de câteva reparații și era într-un bloc vechi.
Dar era al meu.
În ziua în care am primit cheile, nu m-am dus direct acasă.
Am trecut mai întâi pe la cimitir.
M-am oprit în fața mormântului tatei.
— Mi-am luat apartament, tată.
Am așteptat câteva clipe.
Apoi am zâmbit trist.
— Tot nu ești prea vorbăreț.
M-am așezat lângă mormânt și am scos din buzunar scrisoarea lui.
— Am fost foarte supărat pe tine. Și adevărul este că încă sunt.
Mi-au dat lacrimile.
— M-ai lăsat să cred ani întregi că nu valorez mare lucru pentru tine. Și niciun cont bancar nu poate schimba asta.
Am privit fotografia de pe cruce.
— Dar acum știu că îți păsa. Numai că nu ai știut să-mi arăți.
Am rămas acolo mult timp.
Nu știu dacă l-am iertat complet în ziua aceea.
Poate că nici nu există o iertare simplă pentru anii în care ai avut nevoie de o îmbrățișare și ai primit doar lecții despre responsabilitate.
Dar am înțeles ceva ce nu știusem cât tata era în viață.
Un om poate să iubească și totuși să rănească profund, dacă nu știe să-și arate iubirea.
Am păstrat cele cinci caiete.
Am păstrat scrisoarea.
Și am păstrat pantofii.
Prima dată când i-am purtat, afară ploua.
Am ieșit de la serviciu și am traversat parcarea.
La jumătatea drumului m-am oprit.
M-am uitat în jos.
Șosetele mele erau uscate.
Mi-am amintit vocea tatei:
„Pune-ți încă o pereche de șosete.”
Am început să râd singur.
Apoi am plâns.
Mi-aș fi dorit să fie lângă mine atunci.
Nu ca să-mi dea bani.
Nu ca să-mi cumpere ceva.
Ci doar ca să-mi spună, o singură dată, că este mândru de mine.
Am învățat că poți să muncești pentru copilul tău, să-i economisești fiecare leu și să-i pregătești un viitor mai bun.
Dar dacă nu-i spui că îl iubești, el poate crește convins că nu contează pentru tine.
Unele lucruri nu ar trebui păstrate în caiete, în plicuri sau în cutii care se deschid după înmormântare.
Unele lucruri trebuie spuse cât timp oamenii pe care îi iubim încă sunt lângă noi să le audă.