Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu mâna întinsă spre Sergiu, sperând că își va da seama ce tocmai spusese.
— Sunt copiii tăi, Sergiu. Nu niște lucruri de care poți scăpa când devin prea greu de întreținut!
El s-a uitat spre cele patru pătuțuri, apoi spre ușă.
— Nu pot, Tania. Nu am curaj să-mi asum toate astea.
— Și eu crezi că nu sunt speriată? Abia am născut, încă mă recuperez și nu știu cum o să ne descurcăm. Dar nu pot să-mi abandonez copiii!
Sergiu și-a coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Atunci pleacă. Dacă asta ai hotărât, pleacă!
Pentru câteva secunde am crezut că se va răzgândi. Că se va apropia de pătuțuri, că mă va lua de mână și îmi va spune că vom găsi împreună o soluție.
Dar soțul meu a ieșit din salon fără să se mai uite înapoi.
După ce ușa s-a închis, am început să plâng. Nu știam ce mă speria mai tare: faptul că rămăsesem singură sau gândul că cei patru copii ai mei aveau să crească fără tată.
În seara aceea l-am sunat pe tata.
— Tată, Sergiu ne-a părăsit.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Copiii sunt bine, Tania?
— Da. Sunt bine.
— Atunci vin mâine dimineață.
— Dar sunt patru, tată. Cum o să ne descurcăm?
— Știu câți sunt, mamă. Sunt nepoții mei. Nu mai plânge singură acolo.
A doua zi, tata a venit la maternitate împreună cu mama. Ion avea 62 de ani, părul cărunt și mâinile crăpate de muncă. Când a văzut cele patru pătuțuri, a rămas nemișcat.
— Petru, Maria, Elena și Alexandru, i-am spus, arătându-i pe rând.
Tata s-a apropiat și i-a privit îndelung. Apoi și-a șters discret ochii.
— Patru nepoți dintr-odată… Ei bine, să ne trăiască!
S-a întors spre mine.
— Când vă externează medicii, veniți la noi. Camera dinspre grădină este a voastră.
— Tată, casa voastră este mică.
— Atunci mai facem loc. Dar nu vă las singuri.
După ce medicii au considerat că bebelușii pot fi externați în siguranță și ne-au explicat îngrijirile necesare, ne-am mutat la părinții mei.
Mama pregătise camera, iar tata organizase transportul copiilor. Vecina Halina adusese scutece, doamna Nina, fosta mea învățătoare, venise cu mâncare, iar alte femei din sat ne lăsaseră hăinuțe și pături.
Primele luni au fost cumplite. Când reușeam să-l liniștesc pe Petru, începea să plângă Maria. Când adormea Maria, se trezea Alexandru. Iar Elena avea și ea nevoie de brațele mele.
Dormeam puțin, eram mereu obosită și uneori plângeam în bucătărie ca să nu mă vadă mama.
Tata aducea lemne, făcea cumpărăturile și se ocupa de gospodărie. Mama mă ajuta cu hrănirea și schimbatul copiilor. Fără ei, nu știu cum aș fi reușit.
Într-o dimineață l-am găsit pe tata măsurând peretele din spatele casei.
— Ce faci acolo?
— Mă gândesc cum să mai facem o cameră. Copiii cresc, Tania. O să aibă nevoie de spațiu.
— Dar de unde bani, tată?
— Punem câte puțin deoparte. Nu trebuie să terminăm mâine.
M-am uitat la el și am simțit din nou lacrimile.
Sergiu fugise când văzuse patru pătuțuri. Tata se gândea cum să le facă loc tuturor.
Cu timpul, am început să caut o modalitate de a câștiga bani. Doamna Nina m-a încurajat să pregătesc pâine și plăcinte la comandă. Am început cu câteva tăvi pentru vecini, apoi au venit și alte comenzi.
Nu câștigam mult, dar fiecare leu conta. Între timp, am făcut demersurile necesare pentru stabilirea obligațiilor financiare ale lui Sergiu față de copii. Faptul că plecase nu însemna că încetase să fie tatăl lor.
Au trecut trei ani.
Petru devenise serios și voia mereu să-l ajute pe bunicul Ion. Maria vorbea fără oprire. Elena iubea cărțile cu imagini, iar Alexandru era curios și încerca să desfacă orice jucărie ca să vadă ce se afla înăuntru.
Casa părinților mei era mereu plină de zgomot, dar și de iubire.
Într-o după-amiază, cineva a bătut la poartă.
Am ieșit cu mâinile încă pline de făină.
În fața mea stătea Sergiu.
Nu-l mai văzusem de aproape trei ani. Părea mai slab, avea câteva fire albe la tâmple și ținea o pungă cu jucării.
— Bună, Tania.
Am rămas nemișcată.
— Ce cauți aici?
— Aș vrea să-i văd pe copii.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Acum, Sergiu? După trei ani?
Și-a coborât capul.
— Știu că am greșit.
— Ai lipsit când au învățat să meargă. Când au spus primele cuvinte. Când au fost bolnavi. Când aveau nevoie de tatăl lor.
— Îmi pare rău, Tania. Am fost un laș.
— Și crezi că patru jucării pot schimba asta?
A privit punga din mâna lui.
— Nu. Dar aș vrea să încerc să fiu prezent de acum înainte.
În clipa aceea, tata a apărut din grădină.
Când l-a văzut pe Sergiu, s-a oprit.
— Bună ziua, nea Ioane, a murmurat fostul meu soț.
Tata l-a privit lung.
— Bună ziua. Ai găsit până la urmă drumul spre copiii tăi?
Sergiu n-a răspuns.
— Eu nu te întreb unde ai fost, a continuat tata. Asta trebuie să le explici lor când vor fi suficient de mari. Dar să nu vii astăzi cu promisiuni și să dispari iar mâine.
Am intervenit înainte ca discuția să devină o ceartă.
— Sergiu, dacă vrei să faci parte din viața lor, trebuie să construim lucrurile treptat. Să discutăm despre un program potrivit pentru copii și despre responsabilitățile tale. Nu vreau să-i rănești dispărând din nou.
— Înțeleg, a spus el.
Nu l-am primit atunci în casă. Am stabilit să discutăm mai întâi cum ar putea începe să-i cunoască, fără să le tulburăm viața.
În săptămânile următoare, Sergiu a început să vină la întâlnirile stabilite. La început stătea puțin, sub supravegherea mea sau a bunicilor. Copiii îl priveau curioși, ca pe un om pe care abia îl cunoșteau.
Uneori Petru îl întreba de ce nu locuiește cu noi. Maria voia să știe dacă mai vine. Eu încercam să le răspund simplu, fără să le promit lucruri pe care nu le puteam controla.
Sergiu a început să contribuie mai constant la cheltuielile lor și să se intereseze de sănătatea și nevoile fiecăruia.
Nu toate vizitele au fost ușoare. Au existat momente stânjenitoare și întrebări la care nu știa să răspundă.
Într-o duminică, după ce copiii au intrat în casă, Sergiu a rămas lângă poartă.
— Tania, crezi că într-o zi m-ai putea ierta?
L-am privit.
— Poate că da. Dar iertarea mea nu înseamnă că ne vom întoarce la viața de dinainte.
— Știu.
— Eu nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o în salonul maternității. Și nici copiii nu mai sunt patru bebeluși pe care poți hotărî dacă îi vrei sau nu.
A încuviințat încet.
— Nu îți cer să mă primești înapoi.
— Atunci arată-le lor că pot conta pe tine. Nu prin vorbe, ci prin ceea ce faci de acum înainte.
Nu ne-am împăcat ca soț și soție.
Dar Sergiu a continuat să-i viziteze și să participe treptat la viața lor. Nu știam dacă va reuși vreodată să recupereze anii pierduți. Știam doar că relația cu propriii copii trebuia construită cu răbdare.
Într-o seară, l-am găsit pe tata în curte, așezat pe banca de lângă casă. Petru dormea cu capul pe genunchii lui, iar ceilalți trei copii se jucau aproape.
— Tată, i-am spus, tu n-ai avut niciodată patru copii mici de crescut. Nu ți-a fost frică atunci când am venit cu toți la voi?
A zâmbit.
— Ba da, mamă. Mi-a fost frică de multe ori.
— Și cum ai avut curaj?
S-a uitat spre nepoți.
— N-am știut dacă am curaj. Am știut doar că aveți nevoie de mine.
M-am așezat lângă el și i-am luat mâna.
Atunci am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată.
În ziua în care Sergiu a văzut patru copii, s-a speriat și a plecat.
În ziua în care tata a văzut aceiași patru copii, s-a speriat și el. Dar a rămas.
Nu pentru că îi era mai ușor. Nu pentru că avea mai mulți bani sau mai multă putere.
Ci pentru că iubirea lui nu se oprea acolo unde începeau greutățile.
Astăzi nu pot spune că viața noastră este simplă. Sunt zile în care obosesc, zile în care banii nu ajung și zile în care îmi este teamă pentru viitor.
Dar când îi văd pe Petru, Maria, Elena și Alexandru alergând prin curte, știu că am făcut alegerea potrivită.
Nu le-am putut oferi familia pe care mi-o imaginasem când m-am căsătorit.
Dar le-am oferit o casă în care sunt iubiți, bunici care nu i-au abandonat și o mamă care nu a renunțat la ei.
Iar dacă într-o zi mă vor întreba cine ne-a ținut familia în picioare când totul părea pierdut, le voi spune despre bunicul Ion.
Despre omul care, atunci când i-am spus plângând că am rămas singură cu patru copii, nu m-a întrebat de unde vom scoate bani și nici cine este vinovat.
Mi-a spus doar atât:
— Vin mâine dimineață.
Și a venit.