Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vă rog să-mi arătați planurile, am repetat, întinzând mâna spre bărbatul cu clipboardul.
Meseriașul s-a uitat încă o dată spre Marian, apoi mi-a întins mapa.
Pe prima foaie era desenat biroul meu. Bibliotecile urmau să dispară, canapeaua extensibilă să fie înlocuită cu un pat mare, iar ușa trebuia lărgită.
Pe a doua foaie apăreau modificările pentru baie. Bare de sprijin, o cabină de duș nouă și alte lucrări.
Dar când am ajuns la ultima pagină, am simțit că mi se taie respirația.
Era un deviz.
— Opt mii de euro?! am întrebat, privind suma trecută în dreptul lucrărilor.
Geta și-a îndreptat umerii.
— Sunt lucrări necesare, Cătălina. La vârsta mea trebuie să mă gândesc și la siguranță.
— Nu despre asta vă întreb. Cine urma să plătească?
Marian și-a trecut mâna peste față.
— Kati, ne-am gândit să folosim o parte din economiile noastre.
Am rămas nemișcată.
— Economiile noastre? Banii pe care îi strângem de trei ani pentru renovarea băii și schimbarea ferestrelor?
— Nu toți banii…
— Marian, ai discutat cu mama ta cum să cheltuiți opt mii de euro din banii noștri fără să-mi spui nimic?
N-a răspuns.
Geta a intervenit imediat:
— Nu înțeleg de ce faci atâta scandal! Banii rămân în familie. Doar nu-i cheltuim pe străini!
M-am întors spre ea.
— Geta, dumneavoastră aveți o casă întreagă. De ce trebuie să renunț eu la camera în care lucrez și la economiile mele?
— Pentru că sunt mama lui Marian!
— Și eu sunt soția lui. Dar văd că asta nu m-a ajutat să fiu întrebată.
Am închis mapa și m-am întors spre meseriași.
— Îmi pare rău că ați făcut drumul degeaba. Nu sunt de acord cu aceste lucrări.
Cei doi și-au strâns uneltele și au plecat, vizibil stânjeniți.
Geta a izbucnit:
— M-ai făcut de râs în fața unor străini!
— Nu eu i-am chemat aici fără acordul proprietarilor.
— Marian, spune-i ceva! a strigat ea.
Soțul meu a ridicat în sfârșit privirea.
— Mamă, cred că ar trebui să pleci. Trebuie să discut cu Cătălina.
Geta a rămas cu gura căscată.
— Așa îți tratezi mama? După tot ce am făcut pentru tine?
Și-a luat poșeta și caserola cu salată de cartofi.
— Să nu uiți cine te-a crescut, Marian!
A ieșit trântind ușa.
La scurt timp au sosit Claudia, sora lui Marian, și soțul ei, Sorin. Le-am explicat că vizita de familie se amână. Claudia a aflat ce se întâmplase și a rămas la fel de surprinsă ca mine.
După ce au plecat, m-am așezat în sufragerie, în fața soțului meu.
— De cât timp pregătești mutarea mamei tale?
— De vreo două luni.
Două luni.
Două luni în care mă sărutase dimineața, mă întrebase ce culoare vreau pentru baie și îmi promisese că mama lui nu se va muta niciodată la noi.
— De ce m-ai mințit?
Marian și-a coborât capul.
— Pentru că știam că vei spune nu.
Am simțit un nod în gât.
— Deci ai preferat să mă pui în fața faptului împlinit?
— Mama se simte singură. Mă sună aproape în fiecare seară și plânge. Spune că nu mai poate avea grijă de gospodărie.
— Și eu aș fi fost dispusă să discutăm cum o ajutăm. Dar tu ai hotărât deja pentru amândoi.
Am făcut o pauză.
— Mai este ceva ce nu știu?
Marian a ezitat.
— Mama s-a gândit să-și închirieze casa după ce se mută aici.
L-am privit fără să clipesc.
— Adică ea își păstrează proprietatea, încasează chirie, iar noi îi amenajăm dormitor din economiile noastre?
— Așa discutaserăm…
— Și cine îi plătește mâncarea, întreținerea și celelalte cheltuieli?
Marian n-a răspuns.
— Noi, nu-i așa?
A încuviințat.
Atunci am înțeles că problema era mult mai gravă decât o soacră autoritară. Soțul meu acceptase să-mi schimbe viața fără să-mi ceară părerea.
— Marian, în seara asta vreau să dorm singură. Am nevoie să mă gândesc dacă mai pot avea încredere în tine.
Nu s-a împotrivit.
A doua zi, Geta m-a sunat de patru ori. Când am răspuns, a început imediat cu reproșurile.
— Ai reușit să-mi întorci băiatul împotriva mea!
— Nu vreau să-l întorc împotriva nimănui. Vreau doar să nu mai luați decizii în locul meu.
— În familia noastră copiii își ajută părinții!
— Și eu sunt de acord. Dar ajutorul nu înseamnă să vă mutați în casa noastră fără să fiu întrebată.
Geta a închis telefonul.
Trei zile mai târziu, Claudia a venit să vorbească cu mine.
— Cătălina, mama este foarte speriată de când a murit tata. Dar nu înseamnă că are dreptul să vă conducă viața.
Mi-a povestit că îi propusese deja Getei să se mute într-un apartament mai mic, aproape de ea, cu lift și magazine în apropiere.
— A refuzat, a spus Claudia. Nu vrea doar să fie aproape de familie. Vrea să locuiască împreună cu Marian.
În seara aceea, i-am cerut soțului meu să discutăm din nou.
— Marian, nu-ți cer să alegi între mine și mama ta. Îți cer să fii partenerul meu, nu doar fiul ei.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu că am greșit.
— Atunci trebuie să-i spui tu că nu se mută aici. Nu vreau să mă transformi pe mine în femeia rea care nu o primește.
— O să vorbesc cu ea.
A doua zi a mers singur la Geta.
S-a întors după aproape trei ore, obosit și abătut.
— A plâns. A spus că o abandonăm și că nu mai vrea să ne vadă.
— Și tu ce i-ai răspuns?
— Că o iubesc și o voi ajuta, dar că nu putem hotărî nimic despre casa noastră fără acordul amândurora.
Am simțit pentru prima dată că Marian începea să înțeleagă.
Au trecut două săptămâni în care Geta aproape că nu ne-a vorbit.
Apoi Claudia ne-a sunat. Mama lor acceptase să viziteze apartamentul despre care discutaseră.
Era o locuință cu două camere, aproape de un parc, de magazine și de cabinetul medicului. Geta s-a plimbat prin camere, a privit balconul și, pentru prima dată, nu a avut nimic rău de spus.
— Dacă m-aș muta aici, a întrebat încet, ați veni să mă vizitați?
Marian i-a luat mâna.
— Bineînțeles, mamă.
— Și dacă am nevoie de ajutor?
— Te ajutăm. Dar trebuie să înțelegi că avem și noi viața noastră.
Geta s-a uitat spre mine.
— Și tu, Cătălina?
— Vreau să avem o relație bună, Geta. Dar una în care ne respectăm reciproc.
Nu mi-a răspuns imediat. Apoi a încuviințat.
O lună mai târziu, Geta s-a mutat în apartamentul acela. Marian și Claudia au ajutat-o cu transportul, iar eu am mers să-i aranjez câteva lucruri în bucătărie.
Nu ne-am împăcat peste noapte. Dar nici nu am mai avut certuri despre biroul meu.
Într-o duminică, după aproape două luni, am invitat-o la prânz.
Când a intrat în casă, Geta s-a oprit în fața biroului.
Ușa era deschisă. Bibliotecile erau la locul lor, plantele stăteau lângă fereastră, iar pe masă aveam câteva dosare de serviciu.
— Ai păstrat camera exact așa cum era, a spus ea.
— Da.
După masă, m-a rugat să ieșim pe terasă.
— Cătălina, vreau să-ți cer iertare pentru ziua în care am venit cu meseriașii.
Am privit-o surprinsă.
— Am crezut că, dacă Marian este de acord, nu mai trebuie să te întreb și pe tine. Dar era și casa ta. Și m-am purtat de parcă nu contai.
Și-a șters colțul ochiului.
— Mi-a fost frică să rămân singură după moartea soțului meu. Și am încercat să mă agăț de Marian, fără să mă gândesc la căsnicia voastră.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Geta, Marian nu încetează să fie fiul dumneavoastră pentru că este soțul meu.
A zâmbit trist.
— Încep să înțeleg asta.
Nu ne-am îmbrățișat dramatic. Nu am uitat tot ce se întâmplase. Dar i-am acceptat scuzele.
Astăzi, Geta locuiește în apartamentul ei și ne vizitează din când în când. Marian o ajută când are nevoie, dar nu mai ia hotărâri în numele amândurora.
Iar biroul meu a rămas exact unde era.
Uneori mă gândesc că în ziua aceea nu am apărat doar o cameră. Am apărat dreptul de a fi ascultată în propria mea căsnicie.
Pentru că poți iubi familia și poți ajuta un părinte fără să renunți la propria viață.
Iar un soț care vrea să fie un fiu bun nu trebuie să uite că are și o soție alături de care a promis să construiască un cămin.