Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alexandru a rămas câteva secunde în bucătărie, privind spre dulapul pe care tocmai îl închisesem.
— Ce căutai acolo, Mariana?
— O cană. Voiam să-mi fac o cafea.
— Aha. Și colierul? L-ai încercat?
— Nu încă. Ți-am spus că mă doare capul.
Soțul meu a zâmbit, dar nu părea mulțumit. Înainte să plece, mi-a repetat să nu uit să port bijuteria.
Am așteptat până când a ieșit din apartament. Apoi am deschis dulapul și am privit din nou paharul. Apa era gălbuie, iar în jurul închizătorii pluteau niște particule care nu fuseseră acolo cu o seară înainte.
Nu știam ce însemna asta. Poate era un defect de fabricație. Poate metalul reacționase cu apa. Dar avertismentul bătrânei și insistența lui Alexandru mă făceau să mă tem de ceva mult mai grav.
Am fotografiat paharul și am cerut sfatul unui specialist despre cum să păstrez bijuteria pentru examinare, fără să ating reziduul. Apoi am sunat-o pe sora mea, Ioana.
— Pot să vin la tine câteva zile?
— Sigur, Mariana. Ce s-a întâmplat?
— Cred că Alexandru îmi ascunde ceva. Și mi-e frică să aflu ce.
Înainte să plec, am verificat dosarul cu actele casei bunicii Elena. Era în sertarul obișnuit, dar cineva umblase prin el. Documentele nu mai erau așezate în ordinea în care le lăsasem.
Mi-am amintit toate discuțiile despre vânzarea proprietății din Bran. Toate certurile. Toate întrebările despre teren și despre cât am putea obține pe casă.
În aceeași după-amiază am mers la un avocat.
— Casa este exclusiv pe numele dumneavoastră? m-a întrebat.
— Da. Am moștenit-o de la bunica mea.
— Ați semnat vreun document prin care îl împuterniciți pe soț să o vândă?
— Niciodată.
— Atunci nu poate încheia legal vânzarea în numele dumneavoastră doar pentru că are acces la acte. Dar putem verifica dacă a încercat să pregătească vreo tranzacție.
Două zile mai târziu am primit rezultatul examinării colierului.
Specialistul descoperise că închizătoarea fusese desfăcută și modificată manual. Reziduul gălbui provenea din materiale folosite pentru fixarea unei piese introduse în interior.
Dar nu asta era descoperirea cea mai gravă.
În închizătoare exista un compartiment minuscul, iar în el fusese ascuns un dispozitiv electronic.
— Ce este? am întrebat.
— Pare să fie un dispozitiv de localizare. Trebuie verificat exact cum funcționează, dar nu face parte din construcția obișnuită a bijuteriei.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Alexandru insistase să port colierul pentru că voia să știe unde merg?
În zilele următoare am aflat și despre datoriile lui. Nu erau câteva mii de lei, cum îmi spusese, ci zeci de mii. Afacerile lui eșuaseră una după alta, iar el ascunsese situația financiară reală.
Apoi, într-o vineri, am primit un telefon de la un agent imobiliar.
— Bună ziua, doamnă Mariana. Vă sun în legătură cu proprietatea din Bran. Soțul dumneavoastră ne-a spus că sunteți de acord să discutăm vânzarea.
— Poftim?! Eu nu am autorizat nicio vânzare!
— Îmi cer scuze. În acest caz, oprim orice discuție până la clarificarea situației.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
Acum înțelegeam de ce Alexandru voia atât de mult să renunț la casa bunicii. Nu urmărea să ne cumpărăm o locuință mai bună. Avea nevoie de banii mei ca să-și acopere datoriile.
Dar de ce voia să-mi urmărească deplasările?
Prin avocat, i-am transmis că știam despre colier, despre datorii și despre discuțiile cu agentul imobiliar. Nu aveam de gând să mă întorc singură în apartament pentru o confruntare.
Alexandru m-a sunat de mai multe ori. În cele din urmă mi-a trimis un mesaj:
„Mariana, nu este ceea ce crezi. Lasă-mă să-ți explic.”
I-am răspuns:
„Atunci explică prin avocat.”
În săptămânile următoare, Alexandru a recunoscut că încercase să pregătească vânzarea casei pentru a-și plăti datoriile. Despre colier a susținut inițial că dispozitivul fusese pus pentru siguranța mea.
Dar când a fost întrebat de ce nu-mi spusese nimic, explicația lui s-a schimbat.
— Voiam să știu unde mergi, a recunoscut.
— De ce, Alexandru?
— Pentru că te duceai tot mai des la Bran. Credeam că vorbești cu cineva despre casă fără să-mi spui.
L-am privit neîncrezătoare.
— Tu încercai să vinzi casa mea pe ascuns și te temeai că eu fac ceva fără tine?
N-a mai răspuns.
Atunci am știut că mariajul nostru se terminase.
Am cerut divorțul. Casa bunicii a rămas a mea, iar Alexandru a trebuit să-și înfrunte propriile datorii fără să mai poată conta pe proprietatea mea.
Dar o întrebare continua să mă urmărească: cine fusese bătrâna din autobuz?
Am revenit de mai multe ori în aceeași stație, sperând să o întâlnesc. Aproape renunțasem când, într-o după-amiază, am văzut o femeie cu un palton gri așezată pe o bancă.
Bereta verde îi stătea în poală.
Am alergat spre ea.
— Dumneavoastră! Vă rog, spuneți-mi de unde știați despre colier!
Bătrâna m-a recunoscut imediat.
— Ai făcut ce ți-am spus, draga mea?
— Da. Dar cum ați știut?
Femeia a oftat și mi-a făcut semn să mă așez.
— Nepotul meu lucrează într-un atelier de bijuterii. Soțul tău a venit acolo cu un colier și a cerut să-i fie modificată închizătoarea. A spus că vrea să ascundă în ea un dispozitiv mic, ca surpriză pentru soția lui.
Am rămas încremenită.
— Și nepotul dumneavoastră a acceptat?
— La început a crezut că este un cadou neobișnuit. Dar când a văzut despre ce dispozitiv era vorba, a devenit suspicios. Mi-a povestit întâmplarea și mi-a arătat fotografia femeii pentru care urma să fie colierul. Soțul tău îi arătase poza ca să-i explice cui îi era destinat cadoul.
— Și m-ați recunoscut în autobuz?
— Da. Când mi-ai cedat locul, mi-am amintit fotografia. Nu eram absolut sigură, dar semănai foarte bine cu femeia din ea.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Dar de ce mi-ați spus să pun colierul în apă?
— Nepotul meu îmi povestise că închizătoarea fusese lipită după modificare. M-am gândit că apa ar putea desprinde ceva și te-ar face să observi că bijuteria nu era obișnuită. Nu știam dacă se va întâmpla asta. Voiam, înainte de toate, să nu-l porți.
Am privit-o îndelung.
— De ce nu mi-ați spus direct?
— Pentru că nu știam ce urmărea soțul tău și nu aveam dovezi despre intențiile lui. Dar nu puteam nici să te las să pleci fără să te avertizez.
Mi-am acoperit fața cu palmele și am început să plâng.
— Dacă nu v-aș fi întâlnit, poate că aș fi purtat colierul luni întregi.
Bătrâna mi-a strâns ușor mâna.
— Important este că ai fost atentă, draga mea. Și că ai avut curajul să afli adevărul.
În primăvara următoare m-am mutat pentru o vreme în casa bunicii Elena. Am reparat acoperișul, am curățat livada și am restaurat terasa unde stăteam împreună când eram copil.
Într-o seară am ieșit cu o cană de ceai și m-am așezat pe vechea bancă de lemn.
Mi-am amintit vorbele lui Alexandru:
„Amintirile nu plătesc facturile.”
Poate că avea dreptate în privința facturilor. Dar amintirile nu îi dădeau nimănui dreptul să-mi vândă casa, să-mi ascundă adevărul sau să-mi controleze viața.
Și m-am gândit din nou la bătrâna din autobuz.
O femeie necunoscută, căreia îi oferisem doar un loc pe scaun, făcuse pentru mine ceea ce omul lângă care trăisem ani întregi nu fusese în stare să facă.
Mă avertizase că ceva nu era în regulă.
Iar eu, pentru prima dată după multă vreme, avusesem curajul să ascult.