Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am stat mult timp la masa din bucătărie, privind fotografia lui Rareș. Avea opt ani și era singurul meu nepot. Cum puteam să accept că propria mea fiică îl folosea ca să mă oblige să renunț la banii mei?
Am luat fotografia lui Dumitru de pe raft. Soțul meu muncise aproape patruzeci de ani ca electrician. Economisiserăm împreună, leu cu leu, tocmai ca să nu depindem de nimeni la bătrânețe.
— Ce să fac, Dumitre? am șoptit. Dacă merg mai departe, Andreea nu mă mai lasă să văd copilul.
Mi-am amintit atunci ce îmi spunea mereu: „Elena, să ai ceva al tău. Să nu ajungi să te rogi de nimeni.”
A doua zi dimineață am sunat-o pe vecina Mariana.
— Vii puțin până la mine? Trebuie să iau o hotărâre.
A venit cu două cornuri și o sticlă de lapte. Când i-am povestit despre amenințarea Andreei, a rămas câteva clipe tăcută.
— Elena, tu nu le ceri bani străini. Le ceri economiile tale. Și nu este drept să fii obligată să alegi între ele și nepot.
— Dar dacă nu-l mai văd?
— Atunci va trebui să cauți o soluție și pentru asta. Dar dacă renunți acum, cine îți garantează că Andreea nu te va amenința la fel data viitoare?
În dimineața de luni, am intrat în cabinetul avocatului cu documentele strânse la piept.
— M-am hotărât, i-am spus. Vreau să-mi recuperez banii.
Avocatul m-a întrebat dacă mai doream să încercăm o înțelegere înainte de proces.
— Da. Nu vreau să le fac rău. Accept să-mi plătească în rate, chiar și mai mici decât au promis. Dar vreau un angajament pe care să-l respecte.
A fost trimisă o ultimă propunere de rambursare, cu un termen clar de răspuns.
Andreea m-a sunat în aceeași seară.
— Deci chiar ai de gând să ne dai în judecată?
— Andreea, v-am propus să plătiți câte puțin. Nici măcar nu vă cer toți banii odată.
— Cătălin spune că nu putem accepta asemenea condiții!
— Atunci spune-mi tu când și cum vreți să-mi restituiți împrumutul.
A tăcut.
— Mamă, nu mai avem ce discuta.
— Ba avem, Andreea. Sunt 148.000 de lei. Sunt banii pentru care eu și tatăl tău am muncit o viață.
— Și noi suntem familia ta!
— Tocmai de aceea v-am ajutat. Dar faptul că sunt mama ta nu înseamnă că pot trăi fără medicamente și fără căldură.
Andreea a închis telefonul.
Termenul a trecut fără să accepte propunerea. Avocatul a pregătit cererea și am început demersurile în instanță.
Nu a fost o victorie. În ziua aceea am plâns tot drumul spre casă.
Au urmat câteva săptămâni grele. Andreea nu m-a mai sunat, iar Cătălin nu mi-a răspuns la mesaje. Rareș mă căuta uneori de pe ceasul lui, dar convorbirile erau scurte.
— Mamaie, când mai faci plăcintă cu mere?
— Când vii la mine, puiule.
— Mami spune că sunteți certați.
Mi s-a strâns inima.
— Noi, oamenii mari, avem o neînțelegere. Dar tu nu ai făcut nimic rău și eu te iubesc la fel de mult.
— Și pe mami o mai iubești?
Am închis ochii.
— Bineînțeles că da. Este fata mea.
După convorbirea aceea, i-am spus avocatului și despre amenințările legate de nepot. Mi-a explicat că putem analiza separat posibilitățile legale de a păstra legătura cu Rareș, ținând cont de interesul copilului.
Nu voiam să-l târăsc pe băiat prin certurile noastre. Voiam doar ca el să nu creadă că bunica îl abandonase.
Între timp, Andreea și Cătălin au primit actele privind procesul. Câteva zile mai târziu, ginerele meu m-a sunat pentru prima dată după multe săptămâni.
— Doamnă Elena, putem discuta?
— Despre bani?
— Da. Am vorbit cu un avocat și vrem să găsim o soluție.
Ne-am întâlnit într-un birou, împreună cu reprezentanții noștri. Nu mai era masa lor din sufragerie, unde eu trebuia să mă rog de ei pentru 500 de lei.
Cătălin părea obosit. Andreea stătea lângă el, cu brațele încrucișate.
— Putem plăti o mie de lei lunar, a spus ginerele meu.
— O mie? am întrebat. Ați promis două mii.
— Știm. Dar atât putem susține acum.
M-am uitat spre Andreea.
— Dacă puteți plăti rate la o mașină nouă și puteți merge în concedii, de ce nu puteți să-mi dați măcar o parte din ce îmi datorați?
Fiica mea și-a coborât privirea.
— Am cheltuit mai mult decât trebuia, a recunoscut Cătălin. Și am tot amânat să vă dăm banii.
— Eu nu mai am timp să aștept la nesfârșit, Cătălin. Am 63 de ani. Am nevoie de banii aceia acum, nu peste douăzeci de ani.
Avocații au discutat posibilitatea unui acord scris, cu o plată inițială și rate lunare mai mari pe măsură ce familia își reorganiza cheltuielile.
În cele din urmă, Andreea și Cătălin au acceptat să vândă mașina mai scumpă și să folosească o parte din bani pentru prima rambursare. Restul datoriei urma să fie achitat conform unui calendar consemnat în acord, cu prevederi clare pentru eventualele întârzieri.
Nu am primit atunci toți cei 148.000 de lei. Dar pentru prima dată aveam mai mult decât promisiuni.
Înainte să plecăm, Andreea m-a oprit pe hol.
— Mamă, chiar ai fost dispusă să ne dai în judecată?
Am privit-o cu tristețe.
— Andreea, eu am fost dispusă să vă dau tot ce aveam ca să nu vă pierdeți casa. Tu n-ai fost dispusă să-mi dai nici 600 de lei când nu aveam bani pentru medicamente.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Am crezut că, fiind mama mea, o să înțelegi.
— Am înțeles prea mult, mamă. Și am tăcut prea mult.
A început să plângă, dar nu am îmbrățișat-o imediat. Aveam nevoie să știu că lacrimile ei nu vor fi urmate de alte promisiuni uitate.
— Și Rareș? am întrebat. Tot nu am voie să-l văd?
Andreea și-a șters obrajii.
— Nu trebuia să te ameninț cu el. Am fost furioasă și am vrut să te fac să renunți.
— Rareș nu este o pedeapsă pe care mi-o poți da când nu fac ce vrei tu.
A încuviințat fără să răspundă.
În duminica următoare, nepotul meu a venit la mine pentru câteva ore. Când a intrat, a alergat direct în bucătărie.
— Mamaie! Ai făcut plăcintă?
Am râs și am început să plâng în același timp.
— Am făcut, puiule. Cu mere, cum îți place ție.
L-am strâns în brațe și i-am sărutat creștetul. Nu i-am povestit despre proces, despre datorii sau despre amenințările mamei lui.
Era copil. Avea dreptul să fie copil.
Au trecut câteva luni. Cătălin și Andreea au început să respecte plățile stabilite. Nu pot spune că am recuperat totul și nici că am redevenit familia de dinainte.
Andreea mă vizitează mai rar. Uneori vorbim stânjenit. Alteori îmi aduce cumpărături și mă întreabă dacă am nevoie de ceva. Încrederea nu s-a întors doar pentru că am semnat un acord.
Dar pot să-mi cumpăr din nou medicamentele fără să mă întreb dacă îmi va ajunge pensia până la sfârșitul lunii.
Într-o seară am pus pe masă fotografia lui Dumitru și primul extras care confirma o rambursare.
— Am făcut ce trebuia, Dumitre, am șoptit. N-am lăsat să se piardă toată munca noastră.
Mi-au dat lacrimile, dar de data aceasta nu mai erau doar lacrimi de neputință.
Am înțeles că pot să-mi iubesc fiica fără să accept să fiu folosită. Pot să-mi ajut familia fără să-mi sacrific bătrânețea. Și pot să-mi apăr drepturile fără să încetez să fiu mamă.
Cel mai mult mi-aș fi dorit ca Andreea să înțeleagă toate acestea fără să ajungem la avocat.
Dar dacă aș fi renunțat de frica amenințărilor ei, i-aș fi arătat că poate folosi oricând dragostea mea pentru Rareș împotriva mea.
Acum, când nepotul mă întreabă dacă mai fac plăcintă cu mere, pot să-i răspund liniștită:
— Da, puiule. Bunica este aici.
Și sper ca într-o zi Andreea să înțeleagă că nu banii au fost cei care ne-au îndepărtat.
Ci faptul că, atunci când am avut eu nevoie de ajutor, cei pentru care renunțasem la toate economiile mele au ales să-mi întoarcă spatele.