Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în fața lui Andrei, fără să știu ce să-i răspund. Îl văzusem obosit, supărat, îngrijorat din cauza banilor. Dar niciodată nu mă privise cu atâta dezamăgire.
— Andrei, nu am vrut să te mint. M-am speriat când am aflat că se scumpesc terapiile. Mama s-a oferit să plătească și am crezut că măcar o problemă dispare.
— Nu banii sunt problema, Maria. Ci faptul că mama ta a hotărât în locul nostru, iar tu ai știut și ai tăcut.
— Știu. Am greșit.
— Și dacă mâine hotărăște că Luca trebuie să se mute la ea? Sau că eu nu sunt suficient de bun ca să-i fiu tată? O să aflu tot după ce decideți voi două?
Mi-au dat lacrimile.
— Nu se va întâmpla asta.
— De unde știi? Până ieri nici nu credeam că ai putea să-mi ascunzi ceva atât de important.
Andrei s-a dus în dormitor și a scos o geantă din dulap. A început să pună câteva haine în ea.
— Ce faci? l-am întrebat speriată.
— Mă duc câteva zile la Sorin. Am nevoie să mă liniștesc.
— Andrei, te rog, nu pleca!
— Nu plec de lângă Luca. Dar acum nu pot să stau aici și să mă prefac că totul este bine.
În clipa aceea, băiețelul nostru a apărut în pragul dormitorului.
— Tati pleacă?
Andrei a lăsat imediat geanta jos. S-a așezat în genunchi și l-a luat în brațe.
— Tati merge puțin la unchiul Sorin, puiule. Dar mâine vin să te văd. Te iubesc.
Luca l-a strâns de gât. Andrei și-a ascuns fața în umărul lui și a început să plângă.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. Mă uitam la locul gol de lângă mine și mă întrebam cum ajunsesem să-mi rănesc soțul tocmai când încercam să-mi ajut copilul.
Dimineața, pe la nouă, am auzit o mașină oprind în fața blocului.
Era mama.
Am privit pe fereastră și am văzut-o deschizând portbagajul. Înăuntru avea mai multe cutii mari de carton.
Am coborât imediat.
— Mamă, ce faci aici?
— Am venit să vă ajut cu mutarea. Pune în cutii hainele și lucrurile importante. Pentru mobilă găsim noi pe cineva.
Am privit-o uluită.
— Ce mutare?
— Maria, nu începe! Andrei a plecat, nu? Acum putem face lucrurile cum trebuie.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— De unde știi că a plecat?
Mama și-a ferit privirea.
— Am vorbit puțin cu el.
— Când?
— Ieri. I-am explicat că ar fi mai bine să se dea deoparte o vreme, până vă puneți pe picioare.
Am rămas nemișcată.
— I-ai cerut soțului meu să plece de lângă noi?
— Nu exagera. I-am propus o soluție. Chiar i-am oferit un loc de muncă la firmă.
— Ce loc de muncă?
— Șofer. Ar fi avut un salariu sigur și nu s-ar mai fi chinuit cu livrările acelea.
— Și unde ar fi locuit?
Mama a ridicat din umeri.
— Unde ar fi vrut. Important era să nu vă mai încurce până se așază lucrurile.
Atunci am înțeles ce încerca să facă.
Nu voia doar să ne plătească terapiile. Voia să mă mute cu Luca în casa ei, iar Andrei să devină un om care venea în vizită, dacă ea considera că este potrivit.
— Mamă, scoate cutiile din portbagaj.
A zâmbit mulțumită.
— Așa, Maria. În sfârșit gândești limpede.
Am luat prima cutie și am așezat-o pe trotuar. Apoi pe a doua și pe a treia.
— Ce faci?
— Le scot, așa cum ți-am spus. Ca să le iei înapoi.
Fața i s-a schimbat.
— Maria, nu fi proastă! Îți ofer o casă mare, o cameră pentru copil și toate terapiile plătite!
— Dar îmi ceri să accept că soțul meu nu mai are loc în familia noastră.
— Andrei este prea orgolios! Dacă i-ar păsa cu adevărat de copil, ar accepta ajutorul meu!
— Îi pasă, mamă. Muncește până noaptea pentru Luca. Și eu l-am trădat când am acceptat să hotărăști în locul nostru.
Mama a ridicat vocea.
— Fără mine nu vă descurcați!
Am simțit că îmi tremură mâinile, dar nu m-am dat înapoi.
— Poate că o să ne fie greu. Dar nu vreau ca Luca să crească într-o casă în care tatăl lui este umilit și mama lui trebuie să ceară voie pentru fiecare hotărâre.
— O să regreți!
— Poate. Dar asta este decizia mea.
Am închis portbagajul după ce mama și-a pus cutiile înapoi și am urcat în apartament.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l sun pe Andrei.
— Vino acasă, i-am spus. Nu pentru că am rezolvat toate problemele. Dar am refuzat mutarea la mama.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Maria, nu vreau să te oblig să alegi între mine și ea.
— Nu aleg între voi. Aleg să nu mai las pe nimeni să hotărască pentru familia noastră. Nici măcar pe mama.
— Și terapiile lui Luca?
— Discutăm cu specialiștii de la centru. Păstrăm programul potrivit pentru el și căutăm variante pe care le putem susține. Dar hotărâm împreună.
Andrei a venit în aceeași după-amiază.
Nu ne-am îmbrățișat imediat. Ne-am așezat la masa din bucătărie, am pus facturile în fața noastră și am început să calculăm.
Am discutat și cu centrul de terapie. Am clarificat că orice modificare a programului lui Luca trebuie stabilită cu noi, părinții, și cu specialiștii care îl urmăresc. Pentru ședințele deja achitate de mama am cerut să știm exact ce se poate păstra și ce opțiuni avem.
Am căutat sprijin prin asociații și servicii disponibile pentru copii cu nevoi similare. Andrei a găsit, prin fratele lui Sorin, un post mai bine plătit la o firmă de instalații. Eu am preluat încă două firme mici pentru contabilitate.
Nu am devenit bogați. Frigiderul tot a trebuit reparat, iar rata nu a dispărut. Dar Andrei nu mai era nevoit să facă livrări în fiecare seară, iar eu nu mai ascundeam de el facturile sau telefoanele mamei.
Au trecut aproape două luni fără să vorbesc cu Elena.
Într-o dimineață m-a sunat.
— Se apropie ziua lui Luca. Pot să vin să-l văd?
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Poți veni, mamă. Dar trebuie să stabilim ceva înainte.
— Iar condiții?
— Nu vreau să mai critici casa noastră, banii sau pe Andrei. Și nu vreau să mai iei hotărâri despre Luca fără să ne întrebi.
Mama a oftat.
— Eu doar am vrut să-l ajut.
— Știu. Dar dacă vrei să-l ajuți, trebuie să ne respecți și pe noi, părinții lui.
În ziua aniversării, mama a venit cu un cadou mare, frumos împachetat.
Când a intrat, s-a uitat instinctiv spre canapeaua noastră veche și spre rufele puse la uscat.
Am văzut cum își pregătea un comentariu.
Dar s-a oprit.
Și-a lăsat geanta, s-a descălțat și a intrat în sufragerie.
Luca a alergat spre ea, bucuros.
— Buni!
Mama l-a luat în brațe și l-a sărutat pe frunte.
Andrei a salutat-o politicos. Nu s-au îmbrățișat și nici nu s-au prefăcut că uitaseră totul.
Dar pentru prima dată după multă vreme am putut sta cu toții în aceeași cameră fără să ne certăm.
Mai târziu, mama m-a întrebat încet dacă poate contribui din nou la terapiile lui Luca.
— Dacă vreți, vă pot ajuta cu o parte din costuri. Fără să schimb programul. Fără să discut eu cu centrul în locul vostru.
Am privit-o surprinsă.
— Trebuie să vorbesc și cu Andrei, mamă.
A încuviințat.
— Înțeleg.
Nu știu dacă mama se va schimba vreodată complet. Încă îi este greu să accepte că banii nu îi dau dreptul să decidă pentru ceilalți.
Dar acum știe că poate fi bunica lui Luca fără să devină stăpâna familiei noastre.
Într-o seară, după ce băiețelul a adormit, Andrei s-a așezat lângă mine pe canapeaua tocită.
— Crezi că am făcut bine? m-a întrebat.
Am privit spre camera lui Luca.
— Nu știu dacă am ales drumul cel mai ușor. Dar cred că am ales să rămânem o familie.
Andrei mi-a luat mâna.
Nu aveam o casă mare, două mașini sau bani pentru orice ne-am fi dorit. Aveam în continuare griji și zile în care trebuia să calculăm fiecare cheltuială.
Dar Luca avea doi părinți care învățaseră să ia hotărârile împreună și o bunică ce începea, încet, să înțeleagă că ajutorul nu trebuie să vină cu condiția supunerii.
Nu am refuzat sprijinul mamei pentru că eram prea mândră să-l accept. Am refuzat să plătesc pentru acel sprijin cu liniștea căsniciei mele.
Și am înțeles că un copil nu are nevoie de o familie fără probleme, ci de adulți care îl iubesc, îl ascultă și pun nevoile lui înaintea orgoliilor lor.
Iar casa noastră, oricât de mică era, rămânea locul în care Luca putea fi iubit fără ca cineva să-i ceară tatălui să plece.