Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca s-a apropiat de noi, ținându-și rochia de mireasă cu o mână. Avea obrajii îmbujorați, dar nu mai zâmbea.
— Mamă, ce i-ai spus mătușii Viorica?
Daniela mi-a dat imediat drumul la braț și și-a aranjat brățara aurie.
— Nimic, draga mea. Încercam doar să organizăm fotografiile. Fotograful a cerut părinții mirilor, nu toate rudele.
Bianca s-a uitat la mine. Eu mi-am coborât privirea, încercând să-mi ascund lacrimile.
— Mama Vio, de ce plângi?
— Nu plâng, mamă. M-a luat puțin emoția. Este nunta ta.
Daniela a oftat nerăbdătoare.
— Bianca, hai să terminăm odată fotografiile! Oamenii așteaptă și nu vreau să stricăm programul.
Dar Bianca nu s-a mișcat.
— Te-am întrebat ce i-ai spus.
— I-am explicat că acum facem fotografiile cu familia apropiată. Cu mama și cu părinții mirelui.
— Și mătușa Viorica ce este?
Daniela a ridicat din sprâncene.
— Este mătușa ta, Bianca. Nu înțeleg de ce trebuie să transformăm totul într-o discuție.
Bianca a rămas câteva clipe tăcută. Apoi a spus ceva ce m-a făcut să ridic privirea.
— Pentru mine, mama Vio nu este doar mătușa mea.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Eu te-am născut, Bianca. Să nu uiți asta.
— Nu am uitat. Dar nici nu am uitat cine m-a crescut.
În jurul nostru, câțiva invitați începuseră să observe că se întâmplă ceva. Fotograful a coborât aparatul și a așteptat.
Bianca s-a întors spre el.
— Vă rog să mai așteptați puțin. Vreau să schimbăm ordinea fotografiilor.
— Sigur, a răspuns bărbatul.
Daniela a făcut un pas spre fiica ei.
— Bianca, ce faci? Nu mă pune într-o situație neplăcută în fața tuturor!
— Mamă, tu ai pus-o pe mătușa Viorica într-o situație neplăcută. La nunta mea.
Apoi Bianca a venit lângă mine și m-a prins de mână.
— Hai, mama Vio. Vreau să faci prima fotografie cu mine.
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
— Bianca, nu trebuie să faci asta. Este și mama ta aici.
— Știu. Și o să fac fotografii și cu ea. Dar prima vreau să fie cu tine.
Daniela a izbucnit:
— Deci după tot ce am făcut pentru tine, acum mă umilești în fața invitaților?
Bianca s-a întors încet.
— Mamă, nu vreau să te umilesc. Dar nu o să accept să fie umilită femeia care m-a crescut.
— Eu am plecat în străinătate ca să câștig bani pentru tine!
— Știu. Și îți sunt recunoscătoare pentru ce ai trimis. Dar banii nu au fost tot ce am avut nevoie.
Vocea Biancăi tremura.
— Când aveam nouă ani și am făcut febră mare, mama Vio a stat toată noaptea lângă mine. Când am avut prima serbare, ea era în sală. Când am luat Bacalaureatul, pe ea am sunat-o prima dată.
Daniela și-a coborât privirea.
— Bianca, te rog…
— Și când am intrat la facultate, tot ea a plâns de bucurie. Nu pentru că tu nu m-ai iubit, mamă. Dar pentru că ea a fost acolo.
Am strâns mâna Biancăi.
— Gata, mamă. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
Bianca m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Nu ne certăm din cauza ta. Eu doar nu vreau să te mai văd dându-te la o parte ca să nu superi pe nimeni.
Atunci mi-am amintit toate dățile în care îi spusesem să-și iubească mama. Să nu-i poarte pică. Să înțeleagă că Daniela muncea departe și că viața nu era ușoară pentru nimeni.
Nu o crescusem ca să mă aleagă pe mine în locul mamei ei.
O crescusem ca să fie un om bun.
Fotograful ne-a făcut semn să ne apropiem de locul pregătit pentru poze.
Bianca m-a condus lângă ea, și-a așezat brațul în jurul umerilor mei și mi-a șters o lacrimă de pe obraz.
— Zâmbește, mama Vio. Astăzi sunt fericită și vreau să fii lângă mine.
Am încercat să zâmbesc.
Fotograful a ridicat aparatul.
— Perfect. Priviți spre mine!
În clipa aceea, Bianca m-a sărutat pe obraz.
Aparatul a surprins momentul.
Eu am început să plâng, iar ea a râs printre lacrimi.
După aceea l-a chemat și pe soțul ei, apoi pe părinții lui. Au urmat fotografiile cu Daniela, cu rudele și cu toți cei apropiați.
Bianca nu și-a exclus mama biologică. Dar nici nu a mai lăsat-o să hotărască cine avea dreptul să stea lângă ea.
Daniela a rămas retrasă o vreme. La masă abia a vorbit cu mine, iar când ne întâlneam privirile, întorcea capul.
Nu m-am dus după ea să-i cer explicații. Era nunta Biancăi și nu voiam să stric ziua cu o ceartă între două surori.
Mai târziu, după ce invitații au început să danseze, am ieșit câteva minute în curte. Mă dureau picioarele și aveam nevoie de puțină liniște.
Daniela m-a găsit așezată pe o bancă, lângă gard.
— Viorica, putem vorbi?
Am făcut loc lângă mine.
S-a așezat, dar a rămas câteva clipe tăcută.
— Nu m-am așteptat să facă Bianca asta, a spus în cele din urmă.
— Nici eu.
— M-am simțit de parcă nu mai eram mama ei.
Am privit-o.
— Daniela, nimeni nu ți-a luat locul de mamă.
— Dar toată lumea a văzut că pe tine te-a ales prima.
— Pentru că eu am fost lângă ea când avea nevoie. Nu pentru că i-am cerut vreodată să mă aleagă.
Daniela și-a frământat mâinile.
— Tu nu știi cât de greu mi-a fost în străinătate.
— Ba știu că ți-a fost greu. Și nu ți-am reproșat niciodată că ai plecat să muncești. Dar ai spus că o lași câteva luni. Au trecut șaptesprezece ani, Daniela.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Crezi că nu știu?
— Atunci de ce ai vrut să mă dai la o parte astăzi?
A tăcut mult timp.
— Pentru că mi-a fost rușine, a recunoscut încet.
M-am întors surprinsă spre ea.
— Rușine de ce?
— De faptul că toți oamenii aceia știau că tu ai crescut-o. Că tu ai fost la școală, la doctor, la toate evenimentele. Iar eu am venit acum cu o rochie scumpă și am vrut să par mama care a făcut totul.
Am simțit un nod în gât.
— Daniela, eu nu ți-am cerut niciodată să-mi mulțumești în fața oamenilor. Dar nici nu meritam să mă faci de rușine.
— Știu.
Și-a șters obrajii.
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
Am privit-o îndelung.
Era sora mea mai mică. Fata pe care o ținusem de mână când mergea prima dată la școală. Femeia care îmi lăsase copilul în grijă și apoi se obișnuise că eu voi fi mereu acolo.
— Te iert, Daniela. Dar să nu-mi mai spui niciodată că sunt doar mătușa Biancăi, ca și cum cei șaptesprezece ani nu ar fi însemnat nimic.
A încuviințat.
— Nu o să mai spun.
Ne-am întors împreună la petrecere. Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că totul fusese uitat. Dar măcar nu mai aveam nevoie să ne ascundem una de cealaltă.
Spre sfârșitul serii, Bianca a venit la masa mea.
— Mama Vio, dansezi cu mine?
Am râs.
— Mamă, mă dor picioarele!
— Un singur dans. Te rog!
M-am ridicat, iar Bianca m-a luat de mână și m-a dus în mijlocul curții, printre invitați.
Nu era un dans pregătit. Nu exista vreun moment special în program. Doar ne-am îmbrățișat și ne-am legănat încet pe muzică.
— Îți mulțumesc pentru tot, mi-a șoptit.
— Nu trebuie să-mi mulțumești, mamă.
— Ba trebuie. Știu câte lucruri ai făcut pentru mine. Și știu câte ai lăsat deoparte ca să-mi fie mie bine.
Mi-am lipit obrazul de al ei.
— Tu să fii fericită, Bianca. Atât am vrut întotdeauna.
După nuntă, Bianca și soțul ei au plecat pentru câteva zile. Când s-au întors, au venit direct la mine, în sat.
Mi-au adus un album mic cu fotografiile de la nuntă.
Pe prima pagină era fotografia în care Bianca mă săruta pe obraz.
Sub ea scrisese de mână:
„Pentru mama Vio, care a fost lângă mine în fiecare zi în care am avut nevoie de o mamă.”
Am strâns albumul la piept și am plâns.
Nu pentru că îmi luasem o revanșă în fața Danielei. Nu pentru că primisem un loc de onoare sau pentru că invitații văzuseră cine o crescuse.
Ci pentru că fata pe care o luasem de mână la opt ani, speriată și cu o valiză mică lângă ea, crescuse și devenise o femeie care știa să recunoască iubirea.
Daniela a început și ea să vorbească mai des cu Bianca. Relația lor avea nevoie de timp și nu toate lucrurile puteau fi reparate într-o singură conversație.
Dar eu nu m-am mai temut că voi fi dată la o parte.
Pentru că în ziua nunții am înțeles ceva ce ar fi trebuit să știu de mult.
Poți să aduci un copil pe lume, dar iubirea se arată și în diminețile în care îl trezești pentru școală, în nopțile când îi veghezi febra și în anii în care rămâi lângă el, chiar dacă nimeni nu te aplaudă.
Eu nu am fost mama biologică a Biancăi.
Am fost mătușa ei.
Dar timp de șaptesprezece ani am fost omul la care se întorcea când avea nevoie de acasă.
Iar în ziua nunții, când sora mea mi-a spus că nu am loc în fotografiile de familie, Bianca mi-a arătat că locul meu nu putea fi șters de nimeni.
Nu pentru că stăteam în primul rând.
Ci pentru că eram deja în inima ei.