Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pavel s-a apropiat de valiza așezată pe alee, a ridicat-o și a pus-o lângă peretele casei.
— Cristina, ai terminat?
Sora lui l-a privit surprinsă.
— Poftim?
— Te-am întrebat dacă ai terminat de umilit-o pe nevasta mea.
Am rămas nemișcată. De când începuse cearta, așteptasem să spună ceva. Dar nu mă așteptasem la tonul acela.
— Pavel, eu vorbesc despre casa părinților noștri! a izbucnit Cristina. Avem amândoi drepturi aici!
— Și cine ți-a spus că nu ai? Dar dreptul tău la moștenire nu-ți dă dreptul să-mi arunci soția în stradă.
— Ea nici măcar nu este moștenitoare!
— Este soția mea. Și a avut grijă de tata doisprezece ani, în timp ce tu veneai câte trei zile și plecai înapoi în Italia.
Cristina s-a înroșit.
— Eu am muncit acolo! Nu am stat degeaba!
— Nici Mariana n-a stat degeaba. Numai că munca ei n-a avut salariu, concediu sau zile libere.
Mi-au dat lacrimile. Nu pentru că Pavel se certa cu sora lui, ci pentru că, după atâția ani, cineva spunea cu voce tare ceea ce eu nu îndrăznisem niciodată să cer.
— Pavel, lasă, am șoptit. Nu vreau să vă certați din cauza mea.
El s-a întors spre mine.
— Nu din cauza ta ne certăm, Mariana. Ci din cauza felului în care Cristina crede că poate să te trateze.
Cumnata mea și-a luat geanta de pe scaun.
— Foarte bine! Atunci o să discutăm la notar. Să vedem cine are dreptate!
— Asta trebuia să facem de la început, a răspuns Pavel.
Cristina a plecat furioasă, spunând că nu va renunța la partea ei din casă.
În seara aceea, după ce am strâns ultimele farfurii de la pomenire, m-am așezat în camera lui Gheorghe.
Patul era făcut. Pe noptieră se aflau ochelarii lui, un pahar și fotografia soției sale, moartă cu mulți ani înainte.
Mi se părea că în orice clipă o să-l aud chemându-mă.
— Mariana, adu-mi puțină apă, mamă.
Am început să plâng.
Pavel a intrat și s-a așezat lângă mine.
— Îmi pare rău că n-am intervenit mai repede.
— M-a durut ce mi-a spus Cristina. Dar cel mai tare m-a durut că vorbea despre mine ca despre o femeie care a stat aici degeaba.
Soțul meu mi-a luat mâna.
— Știu cât ai muncit. Și tata știa.
— Numai că acum nu mai este aici să spună asta.
Pavel a rămas câteva clipe tăcut.
— Poate că a avut grijă să o spună altfel.
L-am privit nedumerită.
— Ce vrei să spui?
— Cu câteva luni înainte să moară, tata m-a rugat să-l duc la notar. A spus că are ceva de pus în ordine.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Și tu știai?
— Știam că a făcut un testament. Dar nu mi-a spus ce scrie în el. Mi-a cerut să nu-l întreb.
Două zile mai târziu, am mers la notar împreună cu Pavel și Cristina, pentru a începe formalitățile succesorale.
Cumnata mea venise cu o mapă mare și părea foarte sigură pe ea.
— Vreau să fie clar de la început că nu renunț la partea mea, a spus imediat.
Notarul i-a explicat că drepturile fiecăruia urmau să fie stabilite potrivit actelor și legii.
Apoi ne-a informat că Gheorghe lăsase un testament autentic.
Cristina s-a îndreptat brusc în scaun.
— Ce testament?
Notarul a început să ne prezinte conținutul documentului.
Gheorghe consemnase că Mariana, nora lui, îl îngrijise timp de doisprezece ani și că dorea să-i lase, din patrimoniul său, o cotă din proprietate, în limitele permise de lege.
Mai lăsase și o declarație personală, în care explica de ce luase această hotărâre.
— Nu se poate! a izbucnit Cristina. Tata era bolnav! Nu avea cum să înțeleagă ce semnează!
Notarul i-a explicat că actul fusese întocmit cu verificările necesare la momentul semnării și că orice contestare trebuia susținută prin dovezi, potrivit procedurilor legale.
Eu abia mai auzeam ce se discuta.
— Mariana, a spus notarul, există și un mesaj pe care domnul Gheorghe a dorit să-l primiți.
Mi-a întins o copie a declarației.
Am început să citesc cu mâinile tremurând.
„Mariana nu este fiica mea, dar în ultimii doisprezece ani s-a purtat cu mine ca un copil care nu-și abandonează părintele.
M-a spălat când nu mă mai puteam spăla singur. M-a hrănit când mâinile nu mă mai ascultau. M-a ridicat din pat, m-a dus la doctor și a stat lângă mine în nopțile în care îmi era frică.
Știu că a renunțat la serviciu și la multe lucruri pentru mine. N-am putut să-i plătesc munca și nici să-i dau înapoi anii aceia.
Dar vreau să știe că am văzut tot ce a făcut. Și că nu o consider o străină în casa aceasta.”
M-am oprit din citit.
Nu mai vedeam literele din cauza lacrimilor.
Pavel mi-a pus mâna pe umăr.
— Citește până la capăt, Mariana.
Am continuat.
„Îmi doresc ca Mariana să aibă siguranța unui cămin după moartea mea. Nu vreau ca femeia care mi-a fost alături în cei mai grei ani să ajungă să se teamă că va fi dată afară din casa în care m-a îngrijit.”
Cristina s-a ridicat brusc.
— Pavel, tu l-ai convins! Sunt sigură că voi doi ați pus totul la cale!
Soțul meu a privit-o fără să ridice vocea.
— Cristina, eu nici măcar nu știam ce scrie în testament. Tata a hotărât singur.
— Eu sunt fiica lui! Nu poate să mă lase fără nimic!
Notarul a intervenit, explicând că testamentul nu elimina automat drepturile succesorale protejate de lege și că situația trebuia analizată în întregime.
Cristina a plecat înainte să terminăm discuția.
Eu am rămas pe scaun, cu declarația lui Gheorghe în mâini.
— Nu am făcut toate astea pentru casă, am spus încet.
— Se vede și din ce a scris socrul dumneavoastră, a răspuns notarul.
În săptămânile următoare, Cristina a contestat testamentul. Au urmat discuții prin avocați, verificări și multă tensiune.
Nu a fost o rezolvare peste noapte. Testamentul trebuia pus în aplicare cu respectarea drepturilor tuturor moștenitorilor.
Dar un lucru devenise clar: Cristina nu putea hotărî singură că trebuie să ne părăsim locuința.
Într-o seară, Pavel a venit acasă după o discuție cu avocatul.
— Mariana, trebuie să te întreb ceva.
— Ce anume?
— Dacă se ajunge la o înțelegere și trebuie să compensăm financiar partea Cristinei, ai vrea să păstrăm casa?
Am privit spre fereastra camerei în care Gheorghe obișnuia să stea la soare.
— Da, Pavel. Aici am trăit aproape toată căsnicia noastră. Dar nu vreau să ne îngropăm în datorii pentru asta.
— Nici eu. Facem calculele și vedem ce putem susține.
După mai multe luni, cu ajutorul avocaților, am ajuns la un acord privind împărțirea drepturilor asupra moștenirii. Cristina a acceptat o compensație financiară pentru partea care îi revenea, iar noi am putut păstra gospodăria, cu obligații de plată stabilite clar.
Nu ne-a fost ușor. Am folosit economiile pe care le aveam și am renunțat la câteva planuri. Dar am știut exact ce semnăm și ce ne putem permite.
Cristina nu mi-a cerut iertare atunci.
În ziua în care am încheiat actele, s-a apropiat de mine pe hol.
— Să nu crezi că sunt de acord cu tot ce s-a întâmplat.
Am privit-o.
— Nu trebuie să fii de acord cu mine, Cristina. Dar trebuia să mă tratezi ca pe un om.
A rămas tăcută.
— Eu nu ți-am luat tatăl și nici nu am încercat să-ți iau locul. Am avut grijă de el când avea nevoie. Atât.
— Puteai să-mi spui că era atât de rău, a murmurat.
Am simțit o durere veche.
— Ți-am spus, Cristina. De multe ori. Dar mereu erai ocupată.
Nu mi-a răspuns.
În primăvara următoare am curățat curtea și am îngrijit vița-de-vie pe care Gheorghe o privea din scaunul lui.
Pavel a reparat banca de lângă gard, iar eu am pus câteva flori lângă terasă.
Într-o după-amiază m-am așezat acolo cu o cană de ceai.
Mi-am amintit cum Gheorghe mă chema să-i arăt dacă vița începuse să înmugurească.
— Mariana, să nu uiți să o tai la timp, mamă.
Am zâmbit printre lacrimi.
— N-am uitat, tată Gheorghe.
În casa aceea nu mai auzeam pașii lui și nici vocea cu care mă chema din cameră.
Dar nu mă mai simțeam o străină.
Doisprezece ani avusesem grijă de un om care nu era tatăl meu. Îl spălasem, îl hrănisem, îl însoțisem la doctor și îi ținusem mâna când îi era frică.
Nu făcusem toate acestea pentru o moștenire.
Dar în ziua în care fiica lui mi-a pus o valiză la poartă, am aflat că Gheorghe înțelesese cât de mult însemnaseră anii aceia.
Și avusese grijă să nu rămână doar o amintire.
Uneori, familia nu înseamnă numai oamenii cu care împarți același sânge, ci și cei care rămân lângă tine atunci când nu te mai poți ridica singur din pat.
Iar socrul meu, înainte să plece dintre noi, avusese grijă să-mi spună un lucru pe care nu-l voi uita niciodată:
„Nu te consider o străină în casa aceasta.”