Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Adrian a început să strângă documentele de pe masă, atât de nervos încât a răsturnat un pahar. Apa s-a întins peste fața de masă, ajungând până lângă tortul aniversar.
— Șaptezeci de ani ai, mamă, și tot nu înțelegi când cineva încearcă să te ajute!
Am luat un șervețel și am început să șterg apa. Îmi tremurau mâinile.
— Adrian, dacă voiai să mă ajuți, mă întrebai ce am nevoie. Nu veneai cu acte pregătite ca să-mi iei casa.
Laura și-a încrucișat brațele.
— Nimeni nu vă ia nimic! Oricum, într-o zi casa va rămâne copiilor.
— Atunci puteți aștepta ziua aceea, am răspuns.
Mihaela s-a ridicat de la masă.
— Adrian, hai să plecăm. Mama a spus că nu vrea să semneze.
Fratele ei s-a întors furios.
— Tu taci! Am discutat deja despre asta!
— Am discutat despre moștenire, nu despre a o obliga să semneze chiar de ziua ei!
Adrian a îndesat mapa în geantă. Laura și-a luat poșeta, iar câteva minute mai târziu au plecat fără să-și ia rămas-bun.
Mihaela a rămas lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău. N-am știut că Adrian pregătise documentele.
— Dar știai că vrea casa.
Și-a coborât privirea.
— Mi-a spus că ar fi bine să rezolvăm moștenirea din timp. Nu mi-a explicat de ce se grăbește.
M-am uitat la tortul cu cifra 70. Nici măcar nu apucaserăm să-l mâncăm.
— Mihaela, tatăl vostru a muncit o viață pentru casa asta. Și eu la fel. Nu vreau să-mi petrec bătrânețea cerând voie să stau în propria locuință.
Fata mea m-a îmbrățișat.
— Nu trebuie să semnezi nimic, mamă.
După ce a plecat și ea, am rămas singură în curte. Am strâns farfuriile, am pus tortul în frigider și am așezat florile într-o vază.
Era cea mai tristă aniversare din viața mea.
Două zile mai târziu, Adrian m-a sunat.
— Mamă, te-ai mai gândit?
— La ce?
— La acte. Nu putem amâna la nesfârșit.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Adrian, de ce te grăbești atât? Ce se întâmplă?
— Nimic. Vreau doar să fie lucrurile în ordine.
— Atunci explică-mi de ce ai nevoie să trec casa pe numele vostru acum, cât sunt în viață.
A tăcut câteva secunde.
— Mamă, iar începi cu suspiciunile!
— Nu sunt suspiciuni. Este o întrebare.
Mi-a închis telefonul.
În aceeași seară, Mihaela a venit la mine. Era palidă și ținea telefonul strâns în mână.
— Mamă, trebuie să-ți spun ceva despre Adrian.
Am poftit-o în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— M-a sunat Laura. S-au certat îngrozitor. Firma lor are datorii mari.
Am rămas nemișcată.
— Ce datorii?
— Au luat bani pentru niște lucrări pe care nu le-au terminat. Mai au și un împrumut pentru materiale. Adrian încearcă să obțină o finanțare ca să salveze firma.
— Și ce legătură are casa mea?
Mihaela și-a mușcat buza.
— Mamă, se pare că le-a spus unor oameni că va deveni proprietarul casei tale. Le-a prezentat-o ca pe o garanție pe care o va putea oferi după ce rezolvă actele.
Am simțit că mi se taie picioarele.
— Fără să mă întrebe?
— Da.
M-am așezat încet.
Acum înțelegeam totul. Tortul, florile, documentele pregătite și graba cu care voia să semnez.
Nu era vorba despre grija pentru bătrânețea mea.
Adrian avea nevoie de casa mea ca să-și salveze afacerea.
— Și tu știai? am întrebat-o pe Mihaela.
— Nu, mamă. Știam că firma nu merge bine, dar nu că a promis casa. Dacă aș fi știut, nu l-aș fi lăsat să te preseze.
A doua zi am mers la un notar, apoi am cerut și sfatul unui avocat. Le-am explicat că fiul meu voia să-mi transfere proprietatea și că aflasem despre problemele lui financiare.
Mi s-a explicat că nu eram obligată să înstrăinez casa și că Adrian nu o putea folosi legal drept garanție doar pentru că era fiul meu sau pentru că promisese altora că o va primi.
Am plecat de acolo cu o hotărâre clară.
Casa rămânea pe numele meu.
În duminica următoare l-am chemat pe Adrian la mine, fără Laura. Mihaela a venit și ea, la rugămintea mea.
Fiul meu a intrat în bucătărie cu aceeași mapă albastră.
— Mamă, sper că de data asta putem discuta serios.
— Putem. Dar mai întâi vreau să-mi spui adevărul despre firma ta.
Adrian a încremenit.
— Ce legătură are firma?
— Ai promis casa mea unor oameni ca să obții bani?
S-a uitat imediat spre Mihaela.
— Tu i-ai spus?
— Nu schimba subiectul, Adrian, am intervenit. Te-am întrebat ceva.
A lăsat mapa pe masă.
— Firma trece printr-o perioadă grea. Dacă obțin finanțarea, pot termina lucrările și pot plăti datoriile.
— Și pentru asta ai nevoie de casa mea?
— Ar fi doar o garanție temporară!
— Casa pentru care eu și tatăl tău am muncit patruzeci de ani?
— Mamă, nu o să pierdem casa!
— De unde știi? Dacă ai fi sigur că poți plăti totul, de ce ar mai avea cineva nevoie de o garanție?
Adrian n-a răspuns.
Mihaela s-a întors spre el.
— Și de ce voiai să treacă jumătate și pe numele meu?
— Ca să fie corect!
— Nu, Adrian. Dacă era vorba despre moștenire, puteam discuta cândva, liniștiți. Tu aveai nevoie urgentă de acte pentru afacerea ta.
Fiul meu a lovit masa cu palma.
— Voi nu înțelegeți! Dacă nu rezolv problema, pierd firma!
L-am privit cu tristețe.
— Și ai fost dispus să riști casa mea ca să nu o pierzi pe a ta?
Atunci și-a coborât capul.
Pentru prima dată de la aniversare, nu mai avea nimic de spus.
— Adrian, te iubesc. Ești copilul meu și nu vreau să te văd suferind. Dar nu îți dau casa.
— Deci mă lași să mă descurc singur?
— Nu. Te pot ajuta să cauți soluții, să discuți cu cei cărora le datorezi bani și să vezi ce poți salva. Dar nu voi pune acoperișul meu deasupra capului în pericol.
Adrian și-a strâns documentele.
— Atunci nu mai am ce discuta.
A plecat fără să mă îmbrățișeze.
Au urmat câteva luni grele. Firma lui Adrian a fost nevoită să renunțe la unele lucrări și să negocieze plata datoriilor. A vândut o parte din echipamente și a încercat să-și reorganizeze activitatea.
Nu știu dacă va reuși să salveze tot ce a construit. Știu doar că problemele lui nu au dispărut pentru că eu am refuzat să semnez.
O vreme nu m-a mai vizitat.
Mihaela venea aproape în fiecare săptămână. Mă ajuta la cumpărături și uneori stătea cu mine la o cafea, în curte.
Într-o după-amiază, la aproape trei luni după aniversare, Adrian a apărut la poartă.
Nu avea tort, flori sau documente.
— Mamă, pot să intru?
I-am deschis.
Ne-am așezat pe banca de sub vița-de-vie, unde obișnuiam să stau cu Vasile.
— Am venit să-mi cer iertare, a spus după câteva minute.
L-am privit fără să răspund.
— Am fost disperat. Mi-era rușine să recunosc că firma merge prost. Am crezut că, dacă rezolv repede cu actele, o să pot salva totul înainte să afle cineva.
— Și eu trebuia să aflu după ce casa nu mai era a mea?
Și-a coborât privirea.
— Știu. Am greșit.
— M-ai amenințat că nu mă mai ajuți niciodată. Chiar de ziua mea, Adrian.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău, mamă.
Nu l-am îmbrățișat imediat. Încă mă durea prea tare amintirea acelei zile.
— Te iert, Adrian. Dar casa rămâne a mea. Și nu vreau să mai aud vreodată că trebuie să-mi dau proprietatea ca să merit ajutorul copiilor mei.
A încuviințat.
— Am înțeles.
Am rămas o vreme pe bancă, fără să vorbim. Apoi m-a întrebat dacă mai am nevoie să repar poarta din spate.
— Da, i-am spus. Dar dacă vii să o repari, să vii pentru că sunt mama ta. Nu pentru că aș avea ceva de semnat.
A zâmbit trist.
— Așa o să fac.
Nu pot spune că relația noastră s-a reparat într-o singură după-amiază. Încrederea se reconstruiește greu, mai ales când omul care te-a rănit este propriul copil.
Dar am învățat ceva important la șaptezeci de ani.
Dragostea pentru copii nu înseamnă să le dai tot ce îți cer, indiferent de consecințe.
Eu și Vasile am muncit o viață pentru casa aceasta. Aici ne-am crescut copiii, aici am îmbătrânit și aici am rămas după ce el a plecat dintre noi.
În ziua aniversării mele, Adrian a venit cu un tort și cu o mapă albastră. Credea că voi semna pentru că sunt bătrână, pentru că sunt mama lui și pentru că mi-era teamă să nu rămân singură.
Dar la șaptezeci de ani am înțeles că încă am dreptul să spun nu.
Și că o mamă poate să-și iubească fiul din toată inima fără să-i dea cheia propriei bătrâneți.