Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉În dimineața următoare, m-am trezit înainte de șase, din obișnuință. Nouă ani mă ridicasem la ora aceea ca să-i pregătesc mamei medicamentele și micul dejun. Am mers până la ușa camerei ei, apoi m-am oprit. Patul era gol.
Pe noptieră rămăseseră ochelarii, o batistă și fotografia veche cu noi trei, făcută când eu și Mihai eram copii.
Am început să plâng. Nici măcar nu trecuseră două zile de la înmormântare, iar fratele meu voia deja să vândă casa.
La ora nouă, Mihai a apărut în curte.
— Elena, ești gata? Mergem la notar.
— Nu vin astăzi. Am nevoie de câteva zile să-mi revin.
— Eu plec în Germania peste trei zile! Nu pot să-mi organizez viața după tine.
— Nouă ani mi-am organizat eu viața după nevoile mamei, Mihai. Poți să mai aștepți câteva zile.
A plecat furios, spunând că voi auzi de avocatul lui.
În aceeași după-amiază, cineva a bătut la poartă. Era tanti Sofia, verișoara mamei, o femeie de aproape șaptezeci și cinci de ani, care locuia în Târgoviște.
Venise la înmormântare, dar nu apucaserăm să vorbim.
— Elena, mamă, am auzit că Mihai vrea să vândă casa.
Am încuviințat.
— Spune că are dreptul la jumătate și că eu am locuit aici gratis.
Sofia a rămas nemișcată.
— Gratis? După tot ce ai făcut pentru Maria?
Apoi m-a întrebat ceva neașteptat.
— Elena, tu ai primit vreodată banii pe care i-am trimis pentru îngrijirea mamei tale?
Am privit-o nedumerită.
— Ce bani?
Femeia și-a dus mâna la piept.
— Doamne, Elena… Mihai nu ți-a spus?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce trebuia să-mi spună?
Sofia s-a așezat pe banca de lângă poartă.
— Acum aproape șapte ani, când am aflat că ai renunțat la serviciu, am vrut să te ajut. Eu n-am copii și aveam niște economii. Am vorbit cu Mihai și am stabilit să-i trimit lunar bani pentru tine și Maria.
— Câți bani?
— La început câte trei sute de euro. Mai târziu, când am putut, câte patru sute. Nu în fiecare lună, dar destul de des.
Am rămas fără cuvinte.
— Eu n-am primit niciodată nimic de la tine, tanti Sofia.
— Mihai mi-a spus că îți dă banii și că nu vrei să discutăm despre asta, fiindcă te simți stânjenită.
Mi-am acoperit gura cu palma.
Îmi aminteam perfect câte luni nu avusesem bani pentru medicamentele mamei. Câte drumuri făcusem la farmacie întrebând dacă exista o variantă mai ieftină. Câte nopți mă întrebam din ce vom plăti lemnele pentru iarnă.
Iar Mihai primea bani destinați nouă.
— Ai păstrat dovezile? am întrebat.
— Sigur. Transferurile sunt în cont. Și mesajele în care îmi confirma că ți-a dat banii.
Am început să tremur.
— Tanti Sofia, te rog să-mi trimiți tot ce ai.
În seara aceea am stat la masa din bucătărie și am citit mesajele pe care Sofia mi le trimisese.
„Am primit banii. Elena îți mulțumește.”
„Luna aceasta i-am dat pentru medicamente.”
„Nu o suna, că se supără dacă află că o ajuți.”
Toate erau scrise de Mihai.
Am plâns de furie. Nu pentru că îmi doream banii lui, ci pentru că fratele meu mă lăsase să mă chinui, deși cineva încercase să ne ajute.
A doua zi l-am sunat.
— Mihai, vino la mama acasă. Trebuie să discutăm înainte să mergem la notar.
A apărut după o oră, iritat.
— Sper că te-ai răzgândit cu vânzarea.
Am pus telefonul pe masă, cu mesajele Sofiei deschise.
— Unde sunt banii pe care tanti Sofia ți i-a trimis pentru mama?
Fața i s-a schimbat.
— Ce bani?
— Trei sute, uneori patru sute de euro. Ani întregi. Mi-a trimis dovezile.
Mihai s-a așezat încet.
— Elena, nu este cum crezi.
— Atunci explică-mi.
— Și eu am avut cheltuieli. Drumuri în România, bilete de avion, lucruri pentru mama…
— Mihai, veneai o dată pe an! Eu cumpăram medicamentele, mâncarea și tot ce trebuia în casă!
— Nu poți să spui că n-am ajutat deloc!
— Nu spun asta. Te întreb de ce ai mințit-o pe Sofia că îmi dai banii.
A tăcut.
— Știi ce este cel mai dureros? am continuat. Nu că ai păstrat niște bani. Ci că m-ai privit în ochi și mi-ai spus că am locuit aici gratis, când știai foarte bine prin ce am trecut.
Mihai și-a frecat fruntea.
— Am greșit, bine? Dar asta nu schimbă faptul că sunt moștenitor.
— Nu ți-am contestat niciodată drepturile. Dar nici nu mai accept să mă tratezi ca pe o femeie care a profitat de mama.
În zilele următoare am mers la un avocat. I-am arătat mesajele, transferurile și documentele privind cheltuielile pe care le suportasem pentru îngrijirea mamei.
Mi-a explicat că drepturile succesorale ale lui Mihai trebuie stabilite potrivit legii și că anii în care am îngrijit-o pe mama nu îi anulau automat partea din moștenire.
Dar banii trimiși de Sofia și eventualele pretenții legate de ei puteau fi analizate separat, în funcție de dovezi și de destinația transferurilor.
— Nu vreau să-i iau partea de moștenire, i-am spus. Vreau doar să nu fiu alungată din casa în care am îngrijit-o pe mama.
Avocatul m-a sfătuit să nu semnez nimic sub presiune și să încercăm mai întâi o înțelegere.
Au urmat săptămâni de discuții. Mihai s-a întors în Germania, dar a continuat să insiste asupra vânzării.
De data aceasta nu m-am mai lăsat intimidată.
Sofia a confirmat în scris scopul banilor trimiși și a fost dispusă să clarifice transferurile. Când Mihai a înțeles că nu mai putea pretinde că acei bani nu existaseră, tonul lui s-a schimbat.
În cele din urmă, am ajuns la o înțelegere prin care am putut păstra gospodăria, urmând să-i plătesc lui Mihai o compensație pentru drepturile sale, în condiții stabilite prin actele necesare. Separat, am convenit și asupra restituirii banilor pe care îi păstrase din ajutorul Sofiei.
Nu a fost simplu. Am avut nevoie de timp, de calcule și de ajutorul unui specialist ca să nu îmi asum plăți pe care nu le-aș fi putut susține.
Dar casa nu a mai fost scoasă la vânzare.
Într-o după-amiază, după ce am terminat de pus lucrurile în ordine, am intrat în camera mamei.
Am deschis fereastra și am lăsat aerul de toamnă să intre.
Pe pat era încă pătura ei preferată.
M-am așezat pe margine și am început să plâng.
— Mamă, am rămas aici, am șoptit. Așa cum îți doreai.
Mi-am amintit ultima noastră conversație.
„Să nu lași pe nimeni să te facă să te simți străină aici.”
Atunci nu înțelesesem de ce îmi spusese asta. Poate că mama bănuia ce avea să se întâmple. Poate doar se temea pentru mine.
Nu voi ști niciodată.
Mihai nu mi-a cerut iertare imediat. Multă vreme am vorbit doar despre acte și plăți.
Într-o zi, la câteva luni după ce încheiaserăm înțelegerea, m-a sunat.
— Elena, am vrut să-ți spun ceva.
— Te ascult.
— N-ar fi trebuit să-ți spun că ai locuit gratis. Știu că ai avut grijă de mama mai mult decât aș fi putut eu.
Am rămas tăcută.
— Și îmi pare rău pentru banii Sofiei.
— Mihai, am avut nevoie de tine nouă ani. Nu doar de bani. Uneori voiam să vii și să stai cu mama o săptămână, ca să pot dormi și eu liniștită.
La celălalt capăt nu s-a auzit nimic.
— Știu, a spus în cele din urmă.
Nu ne-am împăcat ca în povești. Sunt lucruri care nu se repară printr-un singur telefon.
Dar eu am început, încet, să-mi reconstruiesc viața. Am reluat câteva lucrări de croitorie pentru femeile din sat și am început să merg din nou la controalele medicale pe care le amânasem ani întregi.
În fiecare dimineață îmi beau cafeaua pe banca din curte, acolo unde o scoteam pe mama când era vreme frumoasă.
Uneori mi se pare că o aud chemându-mă din cameră.
Și încă mă ridic instinctiv.
Apoi îmi amintesc că nu mai este.
Nouă ani am avut grijă de ea. Nu i-am cerut salariu și nu am socotit câte nopți am pierdut.
Dar asta nu înseamnă că munca mea nu a avut valoare.
Fratele meu a crezut că, dacă am locuit în casa părintească, am primit totul gratis.
Numai că eu plătisem cu nouă ani din viața mea, cu serviciul la care renunțasem, cu oboseala și cu toate zilele în care nu avusesem pe nimeni să mă înlocuiască.
Și, dacă ar fi să o iau de la capăt, tot nu aș lăsa-o pe mama singură.
Dar aș avea grijă să nu mai las pe nimeni să confunde iubirea mea cu obligația de a suporta orice nedreptate.
Pentru că o casă poate fi împărțită prin acte.
Însă cei nouă ani în care am stat lângă patul mamei nu pot fi împărțiți între doi moștenitori.