Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Alexandra fără să înțeleg de ce venise tocmai la mine. Cu câteva ore înainte îmi spusese că rochia mea era prea ieftină pentru fotografiile de nuntă. Acum stătea în fața mea, cu ochii speriați, și îmi cerea bani.
— Ce s-a întâmplat cu plata restaurantului? am întrebat.
— Administratorul spune că mai avem de achitat 18.000 de lei. Trebuie să plătim în seara asta.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Dar eu i-am dat lui Răzvan 25.000 de lei pentru avans.
Alexandra a încremenit.
— Poftim?
— Acum câteva luni. Am strâns banii timp de doi ani și i-am dat băiatului meu pentru restaurant.
— Răzvan nu mi-a spus nimic despre asta!
Am privit-o surprinsă.
— Atunci de unde credeai că a avut banii pentru avans?
Alexandra și-a coborât privirea.
— Mi-a spus că a economisit el.
Pentru câteva clipe am rămas amândouă tăcute. Din sală se auzea muzica, iar invitații dansau fără să bănuiască ce se întâmpla lângă masa mea.
— Doamnă Valeria, a spus Alexandra încet, mai aveți cumva niște economii?
Am simțit că mă lovește cineva peste față.
— Alexandra, eu ți-am spus mai devreme că atât mi-am permis pentru rochie. De unde crezi că aș mai avea optsprezece mii de lei?
— Nu trebuie toți. Poate măcar o parte. Vă dăm banii înapoi după nuntă.
Am privit-o lung.
— Acum câteva ore nu eram suficient de elegantă ca să intru pe ușa principală. Dar sunt suficient de bună să plătesc restaurantul?
Alexandra s-a înroșit.
— Nu este momentul pentru reproșuri!
— Atunci când era momentul? Când m-ai trimis pe lângă bucătărie? Sau când m-ai așezat la ultima masă, departe de fiul meu?
— Vă rog, vorbiți mai încet!
— Eu vorbesc încet, Alexandra. Tu ești cea care m-a făcut să mă simt rușinată de hainele mele.
În clipa aceea, Răzvan a apărut lângă noi.
— Ce se întâmplă aici? Vă caut de zece minute!
Alexandra s-a întors imediat spre el.
— Răzvan, de ce nu mi-ai spus că mama ta a plătit avansul la restaurant?
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Mamă, tu i-ai spus?
— Da, Răzvan. Pentru că Alexandra a venit să-mi ceară alți bani.
El și-a trecut mâna prin păr.
— Nu trebuia să ajungem la discuția asta tocmai astăzi.
— Atunci când trebuia să ajungem? am întrebat. Eu credeam că Alexandra știe de banii pe care vi i-am dat.
Răzvan și-a coborât privirea.
— Nu i-am spus de unde provin. Părinții ei au contribuit mult și nu voiam să par că depind de tine.
Am simțit un nod în gât.
— Ți-a fost rușine că te-a ajutat mama ta?
— Nu, mamă. Nu de tine. Doar că…
— Doar că voiai să creadă că ai plătit tu.
N-a răspuns.
Alexandra a intervenit:
— Acum nu mai contează cine a plătit avansul. Trebuie să rezolvăm diferența!
M-am ridicat încet de pe scaun.
— Atunci mergeți și discutați cu administratorul. Este nunta voastră și trebuie să știți ce ați contractat.
— Mamă, te rog, a spus Răzvan. Nu te supăra.
L-am privit cu ochii plini de lacrimi.
— Răzvan, eu nu sunt supărată pentru că ai nevoie de ajutor. Sunt supărată pentru că astăzi am aflat că propria mea contribuție trebuia ascunsă.
Am făcut o pauză.
— Și pentru că soția ta m-a trimis pe intrarea personalului, iar tu nici măcar nu ai observat că mama ta stă singură în spatele sălii.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce intrare a personalului?
Alexandra a încremenit.
— Răzvan, nu începe acum…
— Te-am întrebat ce intrare!
I-am povestit totul. Cum mă privise Alexandra din cap până în picioare, cum îmi spusese că rochia mea nu se potrivește cu invitații și cum mă trimisese pe aleea laterală.
Răzvan a ascultat fără să mă întrerupă.
— Alexandra, este adevărat?
— Am vrut doar să păstrăm fotografiile elegante! Nu credeam că se va supăra atât!
Fiul meu a privit spre rochia mea bleumarin.
— Mama și-a cumpărat rochia asta special pentru nunta noastră.
— Răzvan…
— Și chiar dacă venea în hainele ei obișnuite, tot mama mea era!
Alexandra a început să plângă.
— Nu vreau să ne certăm în ziua nunții!
— Nici eu, a răspuns Răzvan. Dar nu pot să mă prefac că este normal ce ai făcut.
În acel moment, administratorul restaurantului s-a apropiat de noi.
— Îmi cer scuze că vă deranjez. Ați reușit să clarificați situația plății?
Răzvan s-a întors spre el.
— Haideți să verificăm împreună contractul și toate sumele achitate.
Au mers la recepție, iar eu am rămas lângă masa mea.
După aproape douăzeci de minute, Răzvan s-a întors singur.
— Mamă, îmi pare rău. Am calculat greșit câți bani ne mai rămân după toate cheltuielile suplimentare. Am comandat mai multe servicii decât ne permiteam.
— Și ce faceți acum?
— Am discutat cu administratorul. Am achitat o parte din diferență din banii pe care îi avem, iar pentru restul am stabilit un termen de plată, consemnat în scris.
Am răsuflat ușurată.
— Mă bucur că ați găsit o soluție.
Răzvan s-a așezat lângă mine.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că te-au așezat aici?
Am zâmbit trist.
— Pentru că era nunta ta. Nu voiam să-ți stric ziua.
— Dar eu ți-am stricat-o pe a ta.
Mi-au dat lacrimile.
— Nu voiam decât să fiu lângă tine, mamă. Să te văd fericit.
Răzvan mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău că am ascuns banii pe care mi i-ai dat. Am vrut să par mai realizat în fața Alexandrei și a părinților ei. Am fost un prost.
— Nu trebuie să fii bogat ca să fii un om de care mama ta să fie mândră.
Și-a șters ochii.
— Știu. Dar am înțeles prea târziu.
Apoi s-a ridicat.
— Hai cu mine.
— Unde?
— La masa noastră.
Am ezitat.
— Răzvan, nu vreau să creez probleme.
— Nu creezi nicio problemă. Ești mama mirelui. Locul tău este lângă noi.
M-a luat de braț și m-a condus prin sală.
Câțiva invitați s-au întors spre noi. Eu simțeam că îmi ard obrajii, dar Răzvan nu părea să observe.
A tras un scaun lângă el, la masa mirilor.
— Aici stai, mamă.
Alexandra ne-a privit, dar nu a spus nimic.
Mai târziu, când muzica s-a liniștit, nora mea s-a apropiat.
— Doamnă Valeria, putem vorbi puțin?
Am încuviințat.
— Îmi pare rău pentru ce v-am spus la intrare. Am fost preocupată de fotografii, de invitați și de ce o să creadă lumea. M-am purtat urât.
Am privit-o câteva secunde.
— Alexandra, eu nu ți-am cerut niciodată să mă placi pentru hainele mele. Dar sunt mama bărbatului cu care te-ai căsătorit astăzi. Merit măcar să fiu tratată cu respect.
— Aveți dreptate.
— Și să nu mai judeci oamenii după cât costă rochia lor. Nu știi niciodată la ce au renunțat ca să fie lângă tine.
Alexandra și-a coborât capul.
— Îmi pare rău.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Eram încă rănită. Dar i-am acceptat scuzele.
Spre sfârșitul serii, Răzvan a venit la mine și mi-a întins mâna.
— Mamă, dansezi cu mine?
Am râs printre lacrimi.
— Eu? Cu picioarele astea obosite?
— Un singur dans.
M-am ridicat, iar fiul meu m-a condus pe ring.
În timp ce dansam, mi-am amintit de băiețelul pe care îl țineam de mână în prima zi de școală. De nopțile în care coseam haine pentru vecine ca să-i pot cumpăra rechizite. De anii în care încercasem să-i ofer tot ce aveam mai bun.
— Îți mulțumesc pentru tot, mamă, mi-a șoptit.
— Să fii fericit, Răzvan. Asta îmi doresc.
După nuntă, relația mea cu Alexandra nu s-a schimbat peste noapte. Au fost momente stânjenitoare și discuții pe care le-am evitat.
Dar Răzvan a început să mă viziteze mai des. Într-o duminică a venit cu câteva cumpărături și m-a întrebat dacă am nevoie să repar ceva prin casă.
— Mamă, am văzut că tot amâni schimbarea mobilei din dormitor.
Am zâmbit.
— Mai rezistă câțiva ani.
— Știu că ai renunțat la multe ca să ne ajuți cu nunta. Dar de acum vreau să ai grijă și de tine.
Nu i-am cerut nimic. Nici bani, nici cadouri.
Mi-am dorit doar să nu-i mai fie rușine că mama lui este o femeie simplă.
Rochia bleumarin o păstrez și astăzi în dulap. N-am aruncat-o și nici n-am înlocuit-o cu una mai scumpă.
Pentru că în ziua aceea am înțeles că valoarea unui om nu se vede în hainele pe care le poartă, ci în felul în care îi tratează pe cei care l-au iubit când nu aveau nimic de oferit în schimb.
La nunta fiului meu am intrat pe ușa din spate, rușinată de o rochie pentru care economisisem luni întregi.
Dar am plecat pe ușa principală, la brațul lui Răzvan.
Și, pentru prima dată în acea zi, nu m-am mai simțit o persoană pe care cineva trebuia să o ascundă.