Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Gheorghe a rămas în mijlocul curții, cu găleata în mână. Se uita la mine de parcă ar fi văzut o fantomă.
— Marioara? Tu m-ai urmărit?
— Da, Gheorghe. Te-am urmărit. Și nu sunt mândră de asta. Dar de două luni pleci în fiecare joi, îmi spui jumătăți de adevăr și te întorci de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Soțul meu a lăsat găleata jos.
— Trebuia să-ți spun.
— Cine este femeia aceea? Și cine este Sandu?
Gheorghe și-a coborât privirea. Pentru prima dată în patruzeci de ani de căsnicie, îl vedeam atât de tulburat.
— Sandu a fost colegul meu de la fabrică. A murit acum aproape treizeci de ani.
Am simțit un fior rece.
— A murit? Dar mie mi-ai spus că mergi să-l vizitezi!
— Știu. Am mințit. Și îmi pare rău.
În clipa aceea, ușa casei s-a deschis. Bătrâna a apărut în prag, sprijinindu-se de tocul ușii.
— Gheorghe, cine este doamna?
Soțul meu s-a întors spre ea.
— Este Marioara, soția mea.
Chipul femeii s-a luminat.
— Dumneata ești Marioara? Intră, draga mea. Am auzit atâtea despre tine!
Am rămas nemișcată. Eu nu auzisem niciodată despre ea, dar ea îmi cunoștea numele.
Am intrat într-o bucătărie mică, încălzită de o sobă veche. Pe masă erau două farfurii, pâine și caserola cu supă adusă de Gheorghe.
Bătrâna ne-a poftit să ne așezăm.
— Mă numesc Ana. Sandu a fost băiatul meu. Singurul meu copil.
Gheorghe stătea lângă fereastră, cu mâinile împreunate.
— Marioara, îți amintești accidentul de la fabrică, din primăvara lui 1997?
M-am uitat surprinsă la el.
— Accidentul în care ai fost rănit la mână? Bineînțeles că-mi amintesc. Ai stat câteva săptămâni acasă.
— Nu ți-am spus atunci tot adevărul.
A tras aer adânc în piept.
— În ziua aceea lucram cu Sandu la o instalație electrică. A apărut o defecțiune gravă. Eu eram prea aproape de echipament și n-am înțeles imediat pericolul. Sandu m-a tras din fața instalației chiar înainte să se producă accidentul.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și el?
Gheorghe a privit spre bătrână.
— El a fost lovit. A murit la spital.
Mi-am dus mâna la gură.
— Doamne, Gheorghe… De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că m-am simțit vinovat. Eu am scăpat cu o rană la mână. El n-a mai ajuns acasă.
Ana și-a șters ochii cu o batistă.
— Sandu avea treizeci și doi de ani. Era însurat și avea o fetiță de patru ani. După moartea lui, nora mea s-a mutat cu copilul la părinții ei. Cu timpul, legătura dintre noi s-a rărit.
Gheorghe s-a așezat lângă mine.
— După înmormântare am venit aici. I-am promis doamnei Ana că, atât cât voi putea, nu o voi lăsa singură.
— Și ai venit în fiecare joi timp de treizeci de ani?
— Nu, Marioara. La început veneam mai des. Apoi, când copiii noștri erau mici și aveam serviciul, o vizitam când puteam. Uneori treceau luni între vizite. Dar nu am pierdut legătura.
L-am privit fără să spun nimic.
— În ultimii ani, după ce am ieșit la pensie, am început să vin mai regulat. Iar de două luni, de când doamna Ana se deplasează tot mai greu, îi aduc mâncare în fiecare joi.
Bătrâna mi-a prins mâna.
— Soțul dumitale mi-a reparat instalația electrică, mi-a schimbat becurile și m-a ajutat cu cumpărăturile. Niciodată nu mi-a cerut bani.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Gheorghe, dar de ce ai ascuns toate astea de mine?
Soțul meu a rămas tăcut câteva clipe.
— La început nu puteam vorbi despre Sandu fără să mă gândesc că eu ar fi trebuit să fiu în locul lui. Apoi au trecut anii. Mi-era tot mai greu să-ți spun că păstrasem secretul atât de mult.
— Dar eu sunt soția ta. Am trecut împreună prin atâtea!
— Știu. Și tocmai de aceea îmi pare rău. Am crezut că, dacă nu vorbesc despre accident, pot să trăiesc mai departe fără să-mi amintesc în fiecare zi.
Ana s-a ridicat încet și a adus de pe un raft o fotografie veche.
În imagine erau doi bărbați tineri, îmbrăcați în salopete de lucru. Unul era Gheorghe. Celălalt, un bărbat înalt, cu părul negru și un zâmbet larg.
— Acesta este Sandu, mi-a spus bătrâna.
Am privit fotografia îndelung.
În primăvara aceea, Gheorghe avea treizeci și opt de ani. Copiii noștri erau mici, iar eu mă plângeam că nu aveam bani pentru o mașină de spălat nouă.
Nu știusem niciodată cât de aproape fusesem să rămân văduvă.
— De ce îmi lăsați bilețele soțului meu? am întrebat-o pe Ana, amintindu-mi hârtia găsită în buzunar.
Bătrâna a zâmbit trist.
— Pentru că nu prea mai aud bine la telefon și îmi tremură mâinile când scriu. Joia trecută i-am pus un bilețel în buzunar, ca să-i mulțumesc pentru medicamentele pe care mi le adusese.
Mi-am coborât privirea, rușinată de bănuielile mele.
— Eu am crezut că…
Gheorghe mi-a luat mâna.
— Știu ce ai crezut. Și nu te învinovățesc. Eu ți-am dat motive să bănuiești că ascund ceva.
Am rămas la Ana aproape două ore. Mi-a povestit despre Sandu, despre copilăria lui și despre ziua în care Gheorghe venise la poartă după accident, cu mâna bandajată, spunând că nu știe cum să-i mulțumească fiului ei.
— I-am spus atunci că nu-mi poate aduce băiatul înapoi, a murmurat bătrâna. Dar că nu trebuie să-și petreacă viața pedepsindu-se pentru că a supraviețuit.
Gheorghe și-a șters ochii.
— Și tot n-am reușit să uit.
— Nici nu trebuie să uiți, a răspuns Ana. Dar trebuie să trăiești, Gheorghe. Sandu nu și-ar fi dorit altceva.
În drum spre casă, am mers mult timp fără să vorbim.
La un moment dat, Gheorghe a oprit lângă un parc și s-a întors spre mine.
— Marioara, îmi pare rău că te-am mințit. Trebuia să am încredere în tine.
— Și mie îmi pare rău că te-am urmărit. Dar m-ai speriat, Gheorghe. După patruzeci de ani, aveam impresia că nu te mai cunosc.
— Te înțeleg.
Am privit spre mâinile lui. Pe una dintre ele avea încă o cicatrice veche, despre care crezusem întotdeauna că era doar urmarea unei arsuri la serviciu.
— Toți anii aceștia ai purtat povestea asta singur?
A încuviințat.
— Da.
— Atunci de acum nu o mai porți singur.
Gheorghe a început să plângă. L-am îmbrățișat acolo, în mașină, ca în vremurile când eram tineri și credeam că orice necaz poate fi învins dacă rămânem împreună.
Joia următoare am pregătit eu două caserole cu mâncare.
Gheorghe m-a privit surprins.
— Ce faci, Marioara?
— Mergem la doamna Ana. Tu duci supa, eu duc plăcinta cu mere.
A zâmbit pentru prima dată după multe zile.
De atunci am început să o vizităm împreună. Uneori îi făceam cumpărăturile, alteori stăteam doar de vorbă. Am ajutat-o și să ia legătura mai des cu nepoata ei, care locuia în alt oraș și nu știa cât de mult slăbise bunica.
Într-o după-amiază, Ana mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
— Marioara, eu am pierdut un copil. Dar Dumnezeu mi-a lăsat un om care nu l-a uitat. Și acum mi-a adus și o prietenă.
Am strâns-o în brațe.
Nu pot spune că am uitat minciuna lui Gheorghe. Patruzeci de ani de căsnicie nu înseamnă că nu te poate durea un secret, chiar dacă în spatele lui nu este o trădare.
Dar am înțeles că soțul meu nu ascundea o altă femeie. Ascundea o durere pe care nu știuse niciodată să o împartă cu mine.
În fiecare joi pleca de acasă cu o caserolă de mâncare, iar eu mă întrebam dacă nu cumva mă înlocuise cu altcineva.
Adevărul era că încerca să-și țină o promisiune făcută unui om care îi salvase viața.
Și, după aproape treizeci de ani, încă nu găsise o cale mai bună de a-i mulțumi.
Astăzi, când vine joia, nu mă mai uit pe fereastră întrebându-mă unde pleacă soțul meu.
Îmi pun paltonul, iau plăcinta din cuptor și merg cu el.
Pentru că uneori, în spatele unui secret care pare să distrugă o căsnicie, se află o poveste despre recunoștință, pierdere și o promisiune pe care un om bun nu a putut să o uite.