Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena stătea lângă Maria, cu mâna tinerei prinsă între palmele ei. Femeia care cu numai câteva minute înainte o umilise în fața pelerinilor nu mai îndrăznea să o privească în ochi.
— Draga mea, te rog să mă ierți, a spus cu voce tremurată. Am fost crudă cu tine. Nu aveam niciun drept să-ți vorbesc așa.
Maria și-a șters lacrimile.
— Nu-i nimic, doamnă. Sunt și eu mai sensibilă în perioada asta.
— Ba este ceva! Nu trebuie să găsești scuze pentru răutatea mea.
Elena și-a deschis geanta, a scos o batistă și și-a șters ochii. Bătrânica de lângă ele le privea în tăcere.
— Știi de ce am reacționat așa când mi-ai spus că ești însărcinată? a întrebat Elena.
Maria a clătinat din cap.
— Pentru că sunt o femeie care a avut aproape tot ce și-a dorit. Am o firmă, o casă mare, bani și oameni care mă respectă. Dar singurul lucru pe care mi l-am dorit mai mult decât orice nu l-am avut niciodată.
Vocea i s-a frânt.
— Un copil.
Maria a privit-o surprinsă.
— Timp de cincisprezece ani am încercat să devin mamă. Am făcut tratamente, am mers la medici și am trecut prin două pierderi de sarcină. De fiecare dată speram că următoarea încercare va fi cea bună.
Elena și-a coborât privirea.
— La început mă bucuram când vedeam femei cu copii. Apoi a început să mă doară. Cu timpul, am devenit tot mai aspră. Dar durerea mea nu-mi dă dreptul să rănesc pe altcineva.
Maria i-a strâns ușor mâna.
— Îmi pare rău că ați trecut prin toate astea.
— Iar mie îmi pare rău că te-am judecat fără să știu nimic despre tine.
Elena s-a uitat spre burta tinerei.
— Cum îl cheamă pe băiețel?
— Andrei. Așa vreau să-l numesc.
— Este un nume frumos.
Au rămas câteva clipe tăcute. Apoi Elena a întrebat:
— Ai pe cineva care să te ajute după naștere?
Maria a clătinat din cap.
— Am câteva prietene, dar fiecare are familia și serviciul ei. Mă descurc eu cumva.
— Și cu investigațiile medicale?
— Am făcut ce mi-au recomandat medicii până acum. Dar după naștere va trebui să merg cu Andrei la mai mulți specialiști. Încerc să pun bani deoparte.
Elena a inspirat adânc.
— Maria, nu vreau să crezi că încerc să-mi cumpăr iertarea. Dar dacă îmi permiți, aș vrea să te ajut. Măcar cu drumurile la consultații sau cu lucrurile de care vei avea nevoie.
— Nu pot să vă cer așa ceva. Nici măcar nu ne cunoaștem.
— Știu. Tocmai de aceea nu trebuie să hotărăști nimic acum. Îți las numărul meu și, dacă vreodată ai nevoie, mă poți suna.
Bătrânica s-a ridicat încet de pe bancă.
— Așa, mamă. Acum vorbiți ca două creștine. Dar fata trebuie să se odihnească, nu să mai stea ore întregi în picioare.
Elena a încuviințat imediat.
— Aveți dreptate.
S-a interesat unde putea Maria să ceară ajutor pentru a ajunge la raclă fără să mai stea atât de mult la coadă. Un voluntar le-a îndrumat către personalul care organiza accesul pelerinilor.
După ce Maria s-a odihnit și s-a simțit suficient de bine, a putut să se închine, fără să fie nevoită să revină în mijlocul mulțimii.
Elena a așteptat-o.
— Te duc eu la autogară, i-a spus. Nu vreau să pleci singură dacă ești atât de obosită.
Maria a ezitat, apoi a acceptat.
Înainte să se despartă, Elena i-a întins o carte de vizită.
— Să mă suni când ajungi acasă, bine?
Maria a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.
— Bine, doamnă Elena.
În seara aceea, când a ajuns în garsoniera din Bacău, Maria i-a trimis un mesaj.
„Am ajuns cu bine. Vă mulțumesc pentru tot.”
Elena i-a răspuns aproape imediat:
„Odihnește-te, draga mea. Și ai grijă de voi doi.”
Din ziua aceea au început să vorbească la telefon. La început o dată pe săptămână, apoi tot mai des. Elena o întreba despre consultații, despre cum se simțea și dacă avea nevoie de ceva.
Maria a acceptat ajutorul pentru câteva drumuri la specialiști. Elena a însoțit-o la o consultație, dar a așteptat afară până când tânăra a invitat-o să intre.
Nu încerca să hotărască în locul ei. Învățase că ajutorul adevărat începe prin a întreba ce are nevoie celălalt.
Într-o după-amiază, Maria a sunat-o plângând.
— Doamnă Elena, mi-e atât de frică! Doctorii spun că după naștere trebuie să vedem exact ce îngrijiri îi vor fi necesare lui Andrei. Dacă nu mă descurc?
— Maria, nu trebuie să știi astăzi toate răspunsurile. Ai medici care te îndrumă și o să înveți pas cu pas. Iar dacă vrei să fiu lângă tine, voi fi.
— De ce faceți toate astea pentru mine?
Elena a rămas câteva secunde tăcută.
— Pentru că în ziua aceea, la Iași, am înțeles cât de urât mă schimbasem. Și pentru că am început să țin la tine, Maria. Nu doar la copilul pe care îl aștepți.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o dimineață rece de decembrie, Maria a născut un băiețel.
Andrei era mic și avea nevoie de investigații suplimentare. Medicii îl supravegheau atent și îi explicau Mariei ce știau despre starea lui și ce urma să verifice.
Elena a primit un mesaj însoțit de o fotografie.
„Doamnă Elena, el este Andrei. Am născut azi-dimineață. Încă facem investigații, dar am vrut să-l cunoașteți și dumneavoastră.”
Femeia a privit fotografia mult timp.
Apoi a început să plângă.
Nu de tristețe, ci pentru că tânăra pe care o jignise la coadă se gândise la ea într-unul dintre cele mai importante momente ale vieții.
Când Maria i-a spus că poate veni în vizită, Elena a ajuns la spital cu un buchet de flori și câteva hăinuțe.
A intrat în salon cu pași mici, aproape sfioasă.
Maria stătea în pat, obosită, dar zâmbitoare. Andrei se afla în pătuțul lui, lângă ea.
— Doamnă Elena, veniți să-l vedeți!
Elena s-a apropiat și a privit băiețelul.
— E atât de mic…
— Da. Și încă avem multe de aflat despre sănătatea lui. Dar medicii ne ajută și eu încerc să învăț tot ce trebuie.
Elena i-a mângâiat mâna.
— Ești o mamă curajoasă, Maria.
— Sunt și speriată, să știți.
— Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Maria a zâmbit, apoi a devenit serioasă.
— Doamnă Elena, aș vrea să vă întreb ceva.
— Spune, draga mea.
— Știți că mama mea a murit când eram adolescentă. Mi-a lipsit foarte mult. Și m-am gândit adesea că Andrei nu va avea o bunică din partea mea.
Elena a ascultat-o în tăcere.
— În ultimele luni ați fost lângă mine. M-ați sunat, m-ați ascultat și m-ați ajutat fără să-mi cereți nimic în schimb.
Maria i-a prins mâna.
— Aș vrea să vă întreb dacă ați accepta să fiți bunica lui Andrei. Nu pentru bani sau cadouri. Ci pentru că mi-aș dori să aibă în viața lui o bunică adevărată, care să-l iubească.
Elena și-a dus ambele mâini la gură.
— Maria…
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji.
— Draga mea, eu am visat atâția ani să am un copil. Niciodată nu m-am gândit că cineva îmi va cere să fiu bunică.
— Atunci acceptați?
Elena a încuviințat, plângând.
— Cu toată inima.
Când personalul medical a confirmat că era în regulă, Maria l-a așezat pe Andrei în brațele ei.
Elena l-a ținut cu grijă, privindu-i chipul mic și liniștit.
— Bună, puiule, a șoptit. Eu sunt bunica Elena.
Maria a început să plângă și ea.
Elena s-a așezat lângă pat, cu băiețelul în brațe.
— Știi, Maria, în ziua aceea, la Sfânta Parascheva, eu nu voiam să-ți dau nici măcar locul meu la coadă.
A privit-o cu ochii plini de lacrimi.
— Iar tu mi-ai făcut un loc în familia ta.
Au trecut câteva luni. Andrei a continuat să fie urmărit de specialiști, iar Maria a învățat treptat cum să răspundă nevoilor lui. Au existat zile grele, consultații și multe întrebări fără răspuns imediat.
Dar nu mai era singură.
Elena venea în vizită, îi aducea uneori cumpărături și stătea cu Andrei când Maria avea nevoie să se odihnească. Nu încerca să-i ia locul de mamă și nici să-i conducă viața.
Era pur și simplu bunica Elena.
Într-o duminică, Maria i-a făcut o fotografie în timp ce îl ținea pe Andrei în brațe, lângă fereastră.
Elena zâmbea, iar băiețelul îi strângea un deget în pumnul lui mic.
— Să păstrăm fotografia asta, a spus Maria. Să i-o arătăm când va fi mare.
— Și ce o să-i spui despre mine?
Maria a zâmbit.
— Că bunica lui a intrat în viața noastră într-o zi în care amândouă aveam nevoie de cineva.
Elena a privit copilul și i-a sărutat ușor fruntea.
În ziua aceea de octombrie venise la Sfânta Parascheva purtând în suflet cincisprezece ani de durere și amărăciune. Crezuse că nimeni nu poate înțelege ce pierduse.
Dar întâlnirea cu Maria o învățase că suferința nu îi dădea dreptul să-i judece pe ceilalți.
Și că, uneori, familia se poate construi și din oameni care nu au nicio legătură de sânge, dar aleg să rămână unii lângă alții.
Elena nu devenise mamă în felul în care visase când era tânără.
Dar într-o zi, un băiețel pe nume Andrei primise o bunică.
Iar ea primise un loc într-o familie care avea nevoie de iubirea ei.