Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tată?… Tu ești?
Nea Gheorghe a ridicat încet capul. La câțiva pași de bancă stătea un bărbat cu părul încărunțit la tâmple, ținând o lumânare în mână. Bătrânul l-a privit lung, de parcă nu îndrăznea să creadă ce vede.
— Mihăiță? a șoptit el.
Bărbatul a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit. Avea ochii plini de lacrimi.
— Eu sunt, tată.
Gheorghe a încercat să se ridice, dar genunchii nu-l mai ascultau. Femeia de lângă el i-a întins mâna, însă Mihai ajunsese deja în fața băncii.
S-a așezat în genunchi și și-a îmbrățișat tatăl.
— Iartă-mă, tată! Iartă-mă că n-am venit atâția ani!
Bătrânul și-a cuprins fiul cu amândouă brațele. Plângea atât de tare, încât abia putea vorbi.
— Băiatul tatii… Mihăiță al meu… Am crezut că nu te mai văd niciodată!
Au rămas îmbrățișați mult timp. Femeia care îl ajutase pe Gheorghe s-a îndepărtat discret, ștergându-și ochii.
— De ce n-ai venit acasă, băiete? a întrebat bătrânul. Mama ta te așteaptă în fiecare zi.
Mihai și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine, tată. După ce ne-am certat, am tot așteptat să mă suni. Apoi au trecut lunile și mi-am spus că nu mă mai vrei în casa voastră.
— Eu te-am gonit, Mihăiță. Eu ți-am spus să nu mai calci acasă. Ce prost am fost!
— Și eu am fost încăpățânat. Puteam să vin. Puteam măcar să vă sun de sărbători.
Gheorghe i-a prins mâinile.
— Pentru o bucată de pământ ne-am pierdut șapte ani din viață. Șapte ani, băiete! Și nici măcar nu știu câți ne-au mai rămas.
Mihai a început să plângă din nou.
— Nu mai vreau pământul, tată. Nu mai vreau nimic. Vreau doar să pot veni acasă.
— Casa aceea a fost mereu și a ta, băiatul meu. Numai gura mea proastă ți-a închis poarta.
Au stat câteva clipe fără să vorbească. Apoi Gheorghe și-a amintit de soția lui.
— Mihăiță, mama ta e tare bolnavă. De doi ani abia se mai ridică din pat.
— Știu că a fost bolnavă, dar nu știam că este atât de rău.
— Întreabă de tine, băiete. Uneori se uită spre poartă și spune că poate vii duminica viitoare.
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Doamne, tată… Și eu am stat departe, crezând că mă urâți!
— Cum să te urâm, măi copilule? Ești băiatul nostru!
Femeia s-a apropiat din nou și le-a oferit câte puțină apă. Mihai i-a mulțumit, apoi s-a întors spre tatăl său.
— Dar tu ce cauți singur aici? De ce ai venit până la Iași fără să te însoțească nimeni?
— Am venit să mă rog pentru mama ta. Și pentru tine.
— Pentru mine?
— Da, băiete. Voiam să-i cer Sfintei Parascheva să mă ajute să te mai văd măcar o dată înainte să mor.
Mihai i-a strâns mâna.
— Și eu am venit să mă rog, tată. De câteva luni mă tot gândesc să mă întorc acasă. Am plecat azi-noapte spre Iași, sperând să găsesc curajul să vă cer iertare.
Gheorghe l-a privit uimit.
— Și ne-am întâlnit tocmai aici…
— Da, tată.
Bătrânul a privit spre rândul pelerinilor.
— Eu credeam că am pierdut totul când am adormit.
Mihai i-a pus o mână pe umăr.
— N-ai pierdut nimic, tată. Sunt aici.
Au cerut ajutorul voluntarilor, iar aceștia i-au îndrumat către personalul care se ocupa de pelerinii vârstnici și de cei care nu puteau sta mult timp în picioare. Gheorghe a primit un loc unde să se odihnească până când a putut continua în siguranță.
Mihai nu s-a mai dezlipit de lângă el.
Când au ajuns împreună la racla Sfintei Cuvioase Parascheva, bătrânul și-a făcut cruce și a închis ochii.
— Sfântă Parascheva, pentru sănătatea Anei mele mă rog în continuare. Dar pentru băiatul meu îți mulțumesc. Eu credeam că nu-l mai văd niciodată.
Mihai stătea lângă el, cu capul plecat. Pentru prima dată după șapte ani, tatăl și fiul se rugau unul lângă celălalt.
După ce au ieșit, Mihai l-a întrebat:
— Tată, cum ai venit până aici?
— Cu autocarul, băiete. Am plecat de aseară.
— Și cine stă cu mama?
— Vecina noastră, tanti Florica. I-am lăsat medicamentele și tot ce trebuie. A promis că trece pe la ea până mă întorc.
Mihai a scos telefonul.
— Atunci o sunăm să vedem cum se simte. Și după aceea mergem acasă. Împreună.
Au vorbit cu vecina, care le-a spus că Ana era liniștită și că o ajutase cu masa. Mihai i-a mulțumit și a rugat-o să-i spună mamei că vor ajunge în aceeași seară, fără să-i dezvăluie surpriza.
Pe drumul spre sat, Gheorghe nu se mai sătura să-și privească fiul.
— Ai încărunțit, Mihăiță.
Mihai a zâmbit trist.
— Și tu ai îmbătrânit, tată.
— Păi ce să fac? Te-am așteptat șapte ani!
Au râs amândoi, apoi bătrânul a devenit serios.
— Spune-mi, băiete, ești bine? Ai familie? Ești sănătos?
Mihai i-a povestit despre serviciu, despre viața lui și despre anii în care se gândise de nenumărate ori să vină acasă, dar amânase mereu.
— La început eram furios, tată. Apoi furia a trecut și a rămas rușinea. Cu fiecare an îmi era tot mai greu să ridic telefonul.
— Și eu eram la fel, băiete. Mă uitam la numărul tău și așteptam să suni tu. Niciunul n-a vrut să fie primul care lasă mândria deoparte.
Când au ajuns în sat, se întunecase deja. Mihai a oprit mașina în fața porții vechi de lemn.
Gheorghe a rămas câteva clipe nemișcat.
— Hai, tată, a spus Mihai.
— Stai oleacă, băiete. Vreau să mă uit la tine. De atâtea ori mi-am închipuit că intri iar pe poarta asta…
Mihai l-a îmbrățișat.
— De acum o să vin, tată. Nu mai las anii să treacă așa.
Au intrat în casă.
Ana stătea în pat, cu o pătură peste genunchi. Când a auzit pașii, a întors capul spre ușă.
— Gheorghe, ai ajuns? Te-ai închinat la Sfânta?
— M-am închinat, Ano. Dar ți-am adus și pe cineva.
Mihai a pășit încet în cameră.
— Bună, mamă.
Ana a rămas cu privirea fixată asupra lui.
— Mihăiță?
Fiul ei s-a apropiat de pat și a îngenuncheat.
— Eu sunt, mamă. Am venit acasă.
Femeia și-a dus mâinile tremurânde spre chipul lui.
— Băiatul meu… Doamne, băiatul meu!
Mihai și-a lipit obrazul de palmele ei.
— Iartă-mă, mamă, că v-am lăsat singuri atâția ani.
— Nu mai plânge, mamă. Important este că ai venit.
Gheorghe s-a așezat pe marginea patului și i-a luat soției mâna.
— Vezi, femeie? Eu am crezut că am pierdut locul la coadă… Dar astăzi mi-am găsit băiatul.
Ana a început să plângă și să râdă în același timp. Pentru prima dată după șapte ani, erau din nou toți trei în aceeași cameră.
În zilele următoare, Mihai a rămas la părinți. A făcut cumpărături, a reparat câteva lucruri prin gospodărie și a însoțit-o pe Ana la un control medical, împreună cu tatăl său.
Au discutat și despre terenul care îi despărțise. Gheorghe i-a spus că nu mai vrea să lase o bucată de pământ să stea între ei.
— Tată, nu vreau să vindem nimic acum, a răspuns Mihai. Mai întâi vreau să avem grijă de mama. Despre pământ putem vorbi liniștiți altădată.
Și așa au făcut.
Nu toate supărările au dispărut peste noapte. Au existat momente în care vechile reproșuri le reveneau pe buze. Dar de fiecare dată își aminteau cât de mult îi costase ultima ceartă.
Mihai a început să vină acasă regulat și să-și sune părinții aproape în fiecare seară. A organizat împreună cu tatăl său și cu medicii sprijinul de care Ana avea nevoie, astfel încât Gheorghe să nu mai ducă singur toată povara îngrijirii.
Într-o duminică, după câteva săptămâni, tatăl și fiul stăteau pe banca din curte.
— Mihăiță, a spus bătrânul, știi ce mă doare cel mai tare?
— Ce, tată?
— Că am pierdut șapte ani în care puteam să stăm așa, unul lângă altul.
Mihai și-a pus brațul pe umerii lui.
— Știu, tată. Dar pe cei care ne-au rămas nu vreau să-i mai pierdem.
Gheorghe a privit spre fereastra camerei unde Ana se odihnea.
— Atunci să nu ne mai certăm pentru lucruri care rămân aici după noi.
— Așa facem, tată.
Bătrânul a zâmbit și i-a strâns mâna.
În ziua aceea de octombrie, la Iași, Gheorghe crezuse că pierduse ultima șansă să se închine la Sfânta Parascheva. Adormise de oboseală, rămăsese în urmă și plânsese pentru că nu mai avea putere să o ia de la capăt.
Dar tocmai în acele minute îl regăsise pe fiul pe care îl așteptase șapte ani.
Nu putea schimba trecutul. Nu putea aduce înapoi sărbătorile petrecute separat, telefoanele pe care nu le dăduseră și îmbrățișările pe care le amânaseră.
Dar putea să nu mai piardă timpul care îi rămăsese.
Iar pentru nea Gheorghe, aceasta fusese cea mai mare bucurie a pelerinajului: plecase de acasă singur, cu două rugăciuni în suflet, și se întorsese ținându-și băiatul de mână.