Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ionuț a rămas mult timp pe scaun, cu citația în mâini. O citea din nou și din nou, de parcă spera că undeva se strecurase o greșeală.
— Cristina, mama chiar vrea să-mi ia apartamentul?
M-am așezat lângă el.
— Nu știu dacă poate, Ionuț. Dar trebuie să vorbim cu un avocat.
— Eu n-am cerut niciodată casa asta. Ea a insistat să mi-o doneze. Mi-a spus că vrea să știe că am un acoperiș deasupra capului.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Acum spune că am păcălit-o.
A doua zi am mers la un avocat cu toate documentele. Contractul de donație fusese semnat cu șapte ani înainte, când Ionuț era necăsătorit. Mariana era proprietara apartamentului și îl transferase voluntar fiului ei, fără să prevadă o obligație de întreținere.
Avocatul a citit atent actele, apoi cererea depusă de soacră.
— Mama dumneavoastră susține că a fost determinată să facă donația prin promisiuni pe care nu le-ați respectat și că ulterior ați manifestat o ingratitudine gravă față de ea.
— Ce promisiuni? a întrebat Ionuț. Nu i-am promis niciodată că va putea intra în casa mea când dorește sau că va decide cum trăiesc.
— Tocmai aceste lucruri vor trebui clarificate. Simpla deteriorare a relației dintre mamă și fiu nu înseamnă automat că o donație poate fi revocată.
Am plecat din cabinet puțin mai liniștiți, dar cu o teamă nouă: urma să ne apărăm în instanță împotriva femeii care îl crescuse pe Ionuț.
La primul termen, Mariana a venit îmbrăcată elegant, cu o mapă groasă la piept. Nu m-a salutat. Când l-a văzut pe Ionuț, i-au dat lacrimile.
— Mamă, de ce faci asta? a întrebat el pe hol.
— Pentru că m-ai abandonat!
— Nu te-am abandonat. Ți-am cerut doar să nu mai intri peste noi și să nu-mi jignești soția.
Mariana s-a întors spre mine.
— Vezi? Exact ce spuneam! De când a apărut ea, nu mai am loc în viața ta!
— Mamă, Cristina nu are nicio vină că eu vreau să-mi respectăm intimitatea.
Soacra și-a șters ochii.
— O să vedem noi ce spune judecătorul.
Procesul a început să ne consume încet. Aveam de plătit avocatul, de pregătit documente și de lipsit de la serviciu pentru termene. Eu făceam calcule seara, pe un caiet, încercând să văd ce cheltuieli mai puteam amâna.
Într-o lună am întârziat la întreținere. În alta am împrumutat bani de la sora mea. Ionuț a început să accepte ore suplimentare, dar venea acasă atât de obosit încât abia mai vorbea.
— Ionuț, trebuie să discutăm despre bani, i-am spus într-o seară.
— Iar despre proces?
— Despre faptul că nu ne mai ajung salariile!
— Și ce vrei să fac? Să-i dau mamei apartamentul?
Am rămas nemișcată.
— Nu asta am spus.
— Atunci lasă-mă puțin în pace, Cristina. Toată ziua mă gândesc la asta.
S-a dus în dormitor și a închis ușa.
Am rămas singură în bucătărie, cu facturile pe masă. Pentru prima dată m-am întrebat dacă mariajul nostru avea să reziste, chiar dacă păstram apartamentul.
Au trecut luni. Mariana aducea în instanță reproșuri despre vizitele refuzate, despre cheia pe care Ionuț nu mai voia să i-o lase și despre faptul că nu o mai invitam la fiecare sărbătoare.
La un termen, a susținut că eu îl convinsesem pe Ionuț să rupă legătura cu ea pentru a controla apartamentul.
Avocatul nostru a prezentat contractul de donație și împrejurările în care fusese semnat, cu mult înainte să ne cunoaștem. Au fost analizate și acuzațiile privind comportamentul lui Ionuț față de mama sa.
Într-o pauză, am întâlnit-o pe Mariana pe hol.
— Doamnă Mariana, vă rog să-mi spuneți ceva. Ce vreți, de fapt, de la noi?
M-a privit rece.
— Vreau să-mi primesc băiatul înapoi.
— Dar Ionuț nu a plecat nicăieri. Este tot fiul dumneavoastră.
— Nu mai este același de când te-a luat pe tine!
— Este un bărbat căsătorit. Are dreptul să hotărască împreună cu soția lui cum își trăiește viața.
Mariana a strâns poșeta la piept.
— Tu nu înțelegi ce înseamnă să crești singură un copil după ce îți moare bărbatul.
Am tăcut câteva secunde.
— Aveți dreptate. Nu știu prin ce ați trecut. Dar nici dumneavoastră nu înțelegeți ce înseamnă să fii jignită în propria casă și să te temi că într-o zi vei rămâne fără ea.
Soacra nu mi-a răspuns. S-a întors și a plecat.
În seara aceea, Ionuț m-a găsit plângând în baie.
— Cristina, ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot, Ionuț. Nu mai pot să trăiesc așteptând următoarea citație, următoarea ceartă, următoarea acuzație.
S-a așezat lângă mine, pe marginea căzii.
— Nici eu nu mai pot.
— Atunci ce facem?
Mi-a luat mâna.
— Continuăm procesul. Dar nu mai lăsăm fiecare discuție dintre noi să se transforme într-o ceartă despre mama.
Am stabilit să ne ocupăm de documente doar în anumite seri și să încercăm să păstrăm măcar câteva ore pe săptămână în care să fim din nou soț și soție, nu doi oameni care se pregătesc pentru tribunal.
Nu ne-a ieșit mereu. Uneori ne certam din lucruri mărunte. Alteori stăteam la masă fără să schimbăm zece cuvinte.
După aproape doi ani, a venit hotărârea.
Ionuț a deschis plicul în sufragerie. Eu stăteam lângă el, cu mâinile strânse.
A citit prima pagină. Apoi pe a doua.
— Cristina…
— Ce scrie?
— Au respins cererea mamei.
Am simțit că mi se înmoaie picioarele.
Instanța respinsese acțiunea. Din probele administrate nu rezultaseră motivele legale invocate pentru desființarea donației. Apartamentul rămânea al lui Ionuț.
M-am așezat pe scaun și am început să plâng.
Crezusem că în ziua aceea voi sări de bucurie. Că îl voi îmbrățișa pe Ionuț și vom deschide o sticlă de vin.
Dar eram prea obosită.
Ionuț s-a rezemat de perete și a închis ochii.
— Am câștigat, Cristina, a șoptit. Și simt că am pierdut tot.
Am înțeles imediat.
Își păstrase apartamentul, dar pierduse relația cu mama lui. Iar noi pierduserăm aproape doi ani din viață într-o luptă pe care nu o doriserăm.
Mariana nu l-a sunat după hotărâre. Nici Ionuț nu a căutat-o.
La primul Crăciun după proces, am pregătit masa doar pentru noi doi. Ionuț a scos dintr-un sertar o fotografie veche cu el și mama lui, făcută când avea vreo șapte ani.
A privit-o mult timp.
— Îți este dor de ea? l-am întrebat.
— Da. Dar nu știu cum să mai vorbesc cu ea după tot ce s-a întâmplat.
— Nu trebuie să hotărăști astăzi.
A pus fotografia la loc.
— Credeam că, dacă o să câștigăm procesul, o să mă simt ușurat.
— Și nu te simți?
— Mă simt doar gol.
Nu i-am spus că ar trebui să o ierte. Nici că ar trebui să rupă definitiv legătura cu ea. Era mama lui și numai el putea decide dacă, într-o zi, va încerca să repare relația.
Dar i-am spus că nu voi mai accepta să fiu umilită în casa noastră.
Au trecut alte luni. Am început să ne revenim financiar, încet. Am plătit banii împrumutați de la sora mea și am reușit să punem din nou câte ceva deoparte.
Mai greu a fost să ne recăpătăm liniștea.
Mult timp tresăream când suna cineva la ușă. Dacă găseam un plic în cutia poștală, simțeam imediat un nod în stomac. Ionuț devenea tăcut ori de câte ori auzea numele mamei lui.
Am început să vorbim mai des despre ceea ce simțeam, nu doar despre ceea ce aveam de rezolvat. Uneori ne ieșea. Alteori ne întorceam la vechile reproșuri.
Dar am rămas împreună.
Într-o duminică, Ionuț a venit în bucătărie și m-a găsit pregătind ceaiul.
— Cristina, știi ce mi-am dat seama?
— Ce anume?
— Mama mi-a dat apartamentul ca să am un loc al meu. Dar după ce m-am căsătorit, n-a mai suportat că acel loc nu era și sub controlul ei.
Am pus cana pe masă.
— Poate că i-a fost frică să nu te piardă.
— Și tocmai din cauza fricii aceleia m-a pierdut.
L-am îmbrățișat.
Nu știu dacă Ionuț și Mariana se vor împăca vreodată. Nu știu dacă soacra mea va înțelege cât rău ne-a făcut.
Știu doar că o donație făcută din dragoste nu ar trebui să devină o armă atunci când copilul începe să ia propriile hotărâri.
În casa aceea am plâns, ne-am certat și ne-am temut că vom pierde totul. Dar tot acolo am învățat că o căsnicie nu poate rezista dacă fiecare problemă este transformată într-o luptă pentru putere.
Am câștigat procesul, dar nu am câștigat înapoi anii pierduți.
Iar Ionuț, omul care își dorise doar să aibă o familie liniștită, a rămas cu o întrebare pe care niciun judecător nu i-o putea rezolva:
Cum poți să-ți iubești mama fără să-i permiți să-ți distrugă căsnicia?