Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paul stătea în fața mea, cu privirea coborâtă. În spatele lui, Rodica își aranja geanta, de parcă tocmai încheiase o discuție obișnuită.
— Paul, te-am întrebat ceva. Și tu crezi că fără zestre nu sunt potrivită pentru tine?
— Daria, nu asta am spus. Dar mama are și ea dreptate într-o privință. Ne lasă să locuim în apartamentul ei fără chirie.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Și asta înseamnă că părinții mei trebuie să-i cumpere mobilă de treizeci de mii de lei?
— Nu trebuie să plătească totul acum. Putem discuta după nuntă.
Atunci am înțeles că Paul nu considera pretențiile mamei lui nedrepte. Îl deranja doar momentul în care fuseseră rostite.
Rodica a intervenit imediat:
— Vezi, Daria? Băiatul meu înțelege ce înseamnă o familie. Numai tu faci atâta scandal pentru niște lucruri pe care oricum le veți folosi!
Tata s-a apropiat de mine.
— Daria, noi ți-am pregătit zece mii de lei. Sunt banii noștri, strânși pentru tine. Dar nu vom plăti ca să fii acceptată în familia cuiva.
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru bani. Ci pentru că tatăl meu, care muncise aproape patruzeci de ani ca mecanic, ajunsese să fie umilit în ziua nunții fiicei lui.
În clipa aceea, o angajată a Stării Civile a ieșit pe hol.
— Mirii sunt rugați să se pregătească. În câteva minute începe ceremonia.
Paul mi-a întins mâna.
— Hai, Daria. Discutăm după. Nu putem anula totul acum.
M-am uitat la mâna lui.
Apoi la inelul de logodnă de pe degetul meu.
L-am răsucit încet și l-am scos.
— Ba putem, Paul.
Fața i s-a schimbat.
— Ce faci?
I-am întins inelul.
— Nu mă mai căsătoresc cu tine.
Rodica a scos un strigăt.
— Doamne ferește! Pentru niște electrocasnice anulezi nunta?
— Nu pentru electrocasnice, doamnă Rodica. Pentru că dumneavoastră considerați că părinții mei trebuie să plătească pentru dreptul meu de a fi soția fiului dumneavoastră.
M-am întors spre Paul.
— Iar tu ai avut trei luni să oprești lucrurile astea. Mi-ai promis că ai rezolvat. M-ai mințit.
— Daria, te rog! Sunt aproape treizeci de invitați care ne așteaptă!
— Și eu am așteptat trei luni să-mi iei apărarea.
Paul a luat inelul, cu mâna tremurândă.
M-am apropiat de angajata Stării Civile și i-am spus că nu mai doresc să închei căsătoria.
Femeia m-a întrebat dacă sunt sigură.
— Da.
Am ieșit din clădire la brațul tatălui meu, cu rochia albă foșnind pe trepte. Mama mergea lângă noi și plângea în tăcere.
În mașină, tata mi-a prins mâna.
— Daria, să nu crezi că ne-ai făcut de rușine.
— Dar am stricat nunta…
— Mai bine o nuntă anulată decât o viață în care trebuie să plătești ca să fii respectată.
Am început să plâng în hohote.
În după-amiaza aceea am anunțat restaurantul că petrecerea nu mai avea loc. Am pierdut avansul și o parte din banii plătiți pentru servicii.
Dar nimeni din familia mea nu mi-a reproșat nimic.
Paul m-a sunat de șapte ori.
Mi-a trimis mesaje în care spunea că mama lui exagerase și că nu trebuia să discutăm despre bani în ziua nunții.
Apoi a venit mesajul care m-a durut cel mai tare:
„Dar nici tu nu trebuia să mă faci de râs în fața tuturor.”
L-am citit de două ori.
Chiar și atunci, după tot ce se întâmplase, Paul era preocupat de rușinea lui.
A doua zi m-am dus să-mi iau lucrurile din apartamentul Rodicăi.
Paul mă aștepta.
Am început să împachetez hainele, cărțile și obiectele personale.
— Daria, nu înțeleg cum ai putut să arunci trei ani de relație într-o singură dimineață.
Am închis fermoarul unei genți.
— Nu într-o singură dimineață, Paul. De trei luni îți spun că mama ta mă umilește și că nu vreau să le ceară bani părinților mei.
— Am încercat să o liniștesc!
— Nu. Ai încercat să mă convingi pe mine să cedez.
S-a așezat pe canapea.
— Și ce trebuia să fac? Să mă cert cu mama?
— Trebuia să-i spui că te căsătorești cu mine, nu cu mobila pe care ar putea să o cumpere părinții mei.
În clipa aceea, ușa s-a deschis.
Rodica a intrat și s-a oprit când a văzut gențile.
— Deci chiar pleci?
— Da.
— Foarte bine! Să vedem unde mai găsești un bărbat care să-ți ofere apartament fără chirie!
Paul s-a ridicat.
— Mamă, ajunge!
M-am uitat la el.
Era prima dată când îi vorbea astfel.
Dar acum era prea târziu.
— Paul, i-am spus, dacă ai fi rostit cuvintele astea acum trei luni, poate astăzi eram soția ta.
Mi-am luat gențile și am plecat.
După două zile, Paul mi-a trimis un mesaj lung. Îmi propunea să închiriem un apartament doar al nostru, să nu mai acceptăm ajutorul Rodicăi și să stabilim singuri cum ne cheltuim banii.
Era exact ceea ce îi propusesem eu de la început.
Am stat mult timp cu telefonul în mână.
Încă îl iubeam. Nu puteam șterge trei ani de amintiri frumoase doar pentru că nunta se terminase înainte să înceapă.
Dar îmi aminteam și privirea lui din holul Stării Civile.
Felul în care îmi ceruse să semnăm mai întâi actele și să discutăm după.
De parcă respectul era ceva ce putea fi amânat până după căsătorie.
I-am răspuns:
„Paul, eu ți-am cerut toate lucrurile acestea înainte de nuntă. Atunci nu ai vrut să mă asculți. Nu pot să-mi încep căsnicia sperând că într-o zi vei avea curajul să mă respecți în fața mamei tale.”
Nu ne-am mai împăcat.
Rochia de mireasă a rămas aproape o lună în dulapul părinților mei.
Într-o dimineață am scos-o din husă și am privit-o îndelung.
O alesesem imaginându-mi cum voi merge spre Paul, cum ne vom pune verighetele și cum vom începe o viață împreună.
În schimb, o purtasem în ziua în care am aflat cât de puțin conta părerea mea în familia în care urma să intru.
Am vândut rochia unei tinere care se pregătea de nuntă.
Când a probat-o, s-a privit în oglindă și a zâmbit fericită.
— Este perfectă! a spus.
M-am bucurat pentru ea.
După ce a plecat, am închis dulapul gol și am simțit, pentru prima dată, că pot merge mai departe.
Nu știu dacă Paul a înțeles vreodată de ce am renunțat la nuntă.
Poate că încă spune că am făcut scandal pentru un frigider și o canapea.
Dar eu știu adevărul.
Nu am refuzat să mă căsătoresc pentru că familia lui îmi ceruse zestre.
Am refuzat pentru că bărbatul care urma să-mi fie soț considera mai important să nu-și supere mama decât să oprească umilirea femeii cu care voia să-și petreacă viața.
În ziua aceea am pierdut o nuntă, un restaurant plătit și un viitor pe care mi-l imaginasem de trei ani.
Dar nu mi-am pierdut respectul față de mine.