Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ia mâna de pe telefon! Sunt banii mei, ai înțeles?!
Am întins mâna spre aparat, iar Andrei s-a tras instinctiv înapoi. Pentru o clipă ne-am privit fără să spunem nimic.
— Georgiana, ascultă-mă! Nu voiam să fac nimic rău!
— Atunci de ce ai intrat în contul meu fără să mă întrebi?
Nu mi-a răspuns. Mi-a întins telefonul, iar eu am anulat imediat transferul care aștepta confirmarea.
Pe ecran erau încă cei 12.000 de lei. Patru ani de economii, de ore suplimentare și de lucruri la care renunțasem.
— Mama a spus că Tatiana are nevoie de bani urgent, a murmurat Andrei.
— Și dacă mama ta îți spune să-mi vinzi lucrurile, le vinzi? Dacă îți spune să-mi golești contul, asta faci?
— Este sora mea! Are un copil mic și datorii!
— Știu, Andrei. Și îmi pare rău pentru ea. Dar asta nu îți dă dreptul să iei toți banii pe care i-am strâns fără acordul meu.
În pragul dormitorului a apărut Rodica.
— Ce sunt țipetele astea? Ați trimis banii?
M-am întors spre ea.
— Nu. Și nu îi vom trimite.
Soacra a încremenit.
— Cum adică nu? Andrei mi-a promis!
— Fiul dumneavoastră nu poate promite economiile mele fără să mă întrebe.
Rodica a intrat în cameră, roșie la față.
— Georgiana, de aproape cinci ani locuiești în casa mea fără să plătești chirie! Dacă stăteai în altă parte, mai strângeai tu douăsprezece mii?
— V-am mulțumit întotdeauna că ne-ați primit. Contribuim la facturi, cumpărături și întreținere. Dar niciodată nu mi-ați spus că, în schimb, trebuie să vă dau economiile.
— Într-o familie oamenii se ajută!
— Se ajută, nu își iau banii unii altora pe ascuns.
Andrei a încercat să intervină.
— Mamă, lasă-ne să discutăm.
— Ce să mai discutați? Nevasta ta are bani în bancă, iar sora ta riscă să rămână fără curent!
Am privit-o direct.
— Atunci de ce nu îi trimiteți dumneavoastră bani din pensie? Sau de ce nu stabilim împreună o sumă pe care fiecare o poate oferi?
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Eu v-am oferit un acoperiș deasupra capului. Acum este rândul vostru.
— Dacă ne-ați fi cerut chirie, am fi știut de la început. Dar nu puteți transforma ajutorul oferit într-o datorie de douăsprezece mii de lei.
Soacra a ieșit trântind ușa.
Am rămas singură cu Andrei.
— Spune-mi un lucru, l-am întrebat. Dacă nu veneam acasă atunci, trimiteai banii?
Și-a coborât capul.
— Da.
Răspunsul lui m-a durut mai tare decât toate vorbele Rodicăi.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— După aceea. Speram că o să înțelegi.
— Deci știai că nu sunt de acord și ai făcut-o oricum.
Nu a mai spus nimic.
În seara aceea am schimbat parolele conturilor, am retras accesul de pe telefonul vechi și am verificat toate dispozitivele conectate la aplicația bancară.
Dar nu mă simțeam mai liniștită.
Banii erau încă acolo. Încrederea în soțul meu, nu.
În zilele următoare, Rodica nu mi-a mai vorbit. Dacă intram în bucătărie, ieșea. Dacă mă așezam la masă, începea să povestească tare despre cât de greu îi este Tatianei.
Andrei continua să insiste.
— Poate îi dăm măcar cinci sute de lei.
— Nu acum, Andrei. Nu după ce ai încercat să-mi iei tot contul. Mai întâi trebuie să înțeleg dacă pot avea încredere în tine.
— Dar mama este foarte supărată.
— Și eu sunt, Andrei. Numai că supărarea mea nu pare să conteze.
După o săptămână, am început să caut chirie.
Nu voiam să-mi petrec restul vieții într-o casă în care orice economie era considerată disponibilă pentru rudele soțului.
Am găsit o garsonieră modestă, într-un cartier liniștit. Nu era mare, dar era curată și îmi permiteam chiria din salariu.
Sâmbătă dimineața, la micul dejun, le-am spus hotărârea mea.
— Mă mut săptămâna viitoare.
Andrei a lăsat lingura jos.
— Cum adică te muți?
— Am închiriat o garsonieră. Am nevoie de liniște și de timp să mă gândesc la căsnicia noastră.
Rodica a zâmbit ironic.
— Foarte bine! Să vedem cât mai economisești când plătești chirie!
— Poate mai puțin, doamnă Rodica. Dar măcar voi ști că nimeni nu încearcă să-mi folosească banii fără să mă întrebe.
Andrei m-a urmat în dormitor.
— Georgiana, nu poți să pleci pentru o greșeală!
— Nu plec pentru o singură greșeală. Plec pentru că ai încercat să-mi iei toate economiile și încă nu înțelegi de ce este atât de grav.
— Îți promit că nu se mai întâmplă!
— Mi-ai promis și că vom strânge împreună pentru apartament. Dar patru ani am economisit aproape numai eu.
Nu a găsit ce să răspundă.
Luni mi-am împachetat lucrurile. Socrul meu, Sorin, m-a ajutat să duc două genți până la taxi.
— Îmi pare rău că s-a ajuns aici, mi-a spus încet.
— Și mie.
— Rodica nu trebuia să se amestece în banii voștri. Iar Andrei trebuia să discute cu tine înainte să facă ceva.
Era prima dată când cineva din familia lor recunoștea asta.
În prima seară petrecută singură, m-am așezat pe marginea patului și am privit garsoniera.
Nu aveam sufragerie mare, nici bucătărie modernă. Dar aveam o cheie, liniște și libertatea de a-mi hotărî singură cheltuielile.
Andrei m-a sunat aproape zilnic.
Îmi spunea că îi este dor de mine, că mama lui regretă cele întâmplate și că putem începe din nou.
Într-o duminică a venit cu flori.
— Georgiana, vreau să te întorci acasă.
— Acasă unde, Andrei? În dormitorul părinților tăi, unde mama ta hotărăște ce facem cu banii?
— Putem să ne mutăm cu chirie. Numai noi doi.
— Și când sora ta va avea iar nevoie de bani?
A tăcut.
— O să discutăm, a spus în cele din urmă.
— Asta mi-ai promis și înainte.
Am rămas o vreme despărțiți. În timpul acela am înțeles că încă îl iubeam pe Andrei, dar iubirea nu era suficientă dacă nu puteam avea încredere în el.
După aproape două luni, i-am spus că nu vreau să continuăm căsnicia.
A plâns. Mi-a cerut să mă mai gândesc. Dar hotărârea mea era luată.
Am început demersurile pentru divorț și am discutat cu un avocat inclusiv despre economiile acumulate în timpul căsătoriei. Faptul că erau într-un cont pe numele meu nu însemna automat că întreaga sumă era bunul meu propriu, iar situația trebuia clarificată legal.
Nu voiam să câștig ceva ce nu mi se cuvenea. Voiam doar să nu mai trăiesc lângă un om care considera firesc să hotărască singur asupra banilor noștri.
Într-o seară, după ce am plătit chiria și am făcut cumpărăturile, am deschis aplicația bancară.
Economiile erau încă acolo, în așteptarea clarificării situației noastre financiare.
Nu aveam încă apartamentul la care visasem.
Dar nici nu mai eram femeia care trebuia să accepte orice doar pentru că locuia în casa socrilor.
Patru ani am strâns bani ca să putem pleca de acolo împreună.
În cele din urmă, am plecat singură.
Și cel mai dureros nu a fost că Andrei încercase să trimită cei 12.000 de lei surorii lui.
Ci că, atunci când l-am întrebat dacă ar fi făcut transferul fără să-mi spună, omul în care avusesem cea mai mare încredere mi-a răspuns simplu:
— Da.