Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am intrat în curte și m-am oprit lângă poartă. Doina stătea pe un scaun, iar Mara și Radu erau pe treptele casei, cu privirile în pământ.
— Dacă mama voastră ar fi mai cu capul pe umeri, n-ar face atâta scandal din nimic! spunea soacra mea.
— Mamă, ți-am spus să nu vorbești despre Andreea în fața copiilor, a intervenit Mihai.
— În casa mea spun ce vreau!
Atunci am pășit în fața lor.
— Iar eu hotărăsc dacă ai mei copii trebuie să asculte asemenea lucruri.
Doina s-a ridicat brusc.
— Aha! Ai venit să faci spectacol?
— Am venit să-mi iau copiii.
Mara a alergat imediat spre mine și m-a cuprins de mijloc. Radu a venit și el, lipindu-se de piciorul meu.
— Mami, putem să plecăm? a șoptit fetița.
Am mângâiat-o pe păr.
— Da, iubita mea. Plecăm.
Mihai s-a apropiat.
— Andreea, stai puțin. Trebuie să discutăm.
— Trebuia să discutăm înainte să-i aduci aici fără să-mi spui.
— Este mama mea! Nu pot să-i interzic să-și vadă nepoții!
— Nu ți-am cerut asta. Ți-am cerut să nu-i mai aduci într-un loc unde sunt făcuți să se simtă mai puțin iubiți.
Doina a pufnit.
— Vai, ce tragedie! Nu le-am cumpărat două jucării și acum sunt cea mai rea bunică!
M-am întors spre ea.
— Nu despre jucării este vorba. Le spuneți mereu că verișorii sunt mai frumoși, mai deștepți și mai cuminți. Mara a plâns tot drumul spre casă după ultima vizită.
— Pentru că ai învățat-o să fie sensibilă ca tine!
În clipa aceea, Mara și-a desprins mâinile de mijlocul meu.
— Nu, bunico! Eu nu mai vreau să vin aici!
Toți am rămas tăcuți.
Era prima dată când fetița mea ridica vocea în fața Doinei.
Mihai s-a aplecat spre ea.
— Mara, de ce spui asta, puiule?
Fetița a început să plângă.
— Pentru că bunica o iubește numai pe Teodora! Și pe Vlad! Pe noi ne ceartă mereu!
— Nu este adevărat, a intervenit Doina.
— Ba da! Când eu fac un desen, spui că Teodora face mai frumos. Când Radu plânge, spui că Vlad e mai cuminte. Și tu, tati, spui mereu că nu contează!
Mihai a rămas nemișcat.
Radu și-a șters nasul cu mâneca.
— Bunica nici nu ne-a întrebat dacă vrem ceva. Mi-a dat numai punga de aruncat.
Doina și-a dus mâna la piept.
— Doamne, ce copii nerecunoscători! După câte am făcut pentru voi!
Am simțit că mi se strânge inima.
— Ajunge, doamnă Doina. Nu mai discutăm acum.
I-am luat pe copii de mână și am pornit spre poartă.
Mihai nu ne-a oprit.
În mașină, Mara m-a întrebat încet:
— Mami, tati este supărat pe noi?
— Nu ați făcut nimic rău. Aveți voie să spuneți când ceva vă doare.
— Și trebuie să mai mergem la bunica?
— Nu, iubita mea. Nu până când lucrurile se schimbă și voi vă simțiți în siguranță acolo.
În seara aceea, Mihai a venit acasă după aproape două ore.
Copiii dormeau deja.
A intrat în bucătărie și s-a așezat în fața mea.
— Andreea, mama spune că i-ai întors pe copii împotriva ei.
L-am privit fără să răspund imediat.
— Mihai, tu ai auzit ce a spus Mara astăzi?
— Am auzit.
— Și tot pe mama ta o crezi?
Și-a coborât privirea.
— Nu știu ce să mai cred.
— Atunci gândește-te la un singur lucru. Fiica noastră are nouă ani și a ajuns să creadă că bunica nu o iubește. Iar băiatul nostru, la șapte ani, se întreabă de ce nu merită aceleași lucruri ca verișorii lui.
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Nu am vrut să ajungem aici.
— Dar ai ajuns. Și i-ai dus acolo pe ascuns, deși știai cât suferiseră.
— Am crezut că dacă stau puțin cu mama, o să se liniștească lucrurile.
— Ai încercat să o liniștești pe ea. Nu te-ai gândit la copii.
Nu mi-a răspuns.
În următoarele trei zile am vorbit doar despre lucrurile necesare. Programul copiilor, școala, cumpărăturile.
Mihai dormea pe canapea.
Într-o seară, când m-am întors din baie, l-am găsit în camera Marei.
Ținea în mână un desen.
Pe foaie era o masă mare, cu mai mulți oameni în jurul ei.
Eram eu, Mihai, Mara, Radu și părinții mei.
Doina nu apărea nicăieri.
— Am întrebat-o de ce nu a desenat-o și pe mama, mi-a spus Mihai.
— Și ce ți-a răspuns?
— Că bunica Doina oricum nu vrea să stea lângă ei.
Soțul meu avea ochii roșii.
— Andreea, cred că am fost orb.
M-am așezat lângă el.
— Nu ai fost orb, Mihai. Ai văzut multe dintre lucrurile astea. Numai că ai ales să le ignori.
A încuviințat.
— Toată viața am fost învățat să nu o contrazic pe mama. Dacă se supăra, toată casa trebuia să facă ceva ca să o împace.
— Dar acum ai și tu copii. Iar ei au nevoie să știe că tatăl lor îi apără.
— Știu. Și îmi pare rău.
Nu l-am iertat imediat.
Faptul că îi dusese pe copii la Doina fără să-mi spună îmi zdruncinase încrederea în el.
Am hotărât să mergem la un consilier de familie. Mihai a acceptat cu greu, dar după primele discuții a început să înțeleagă că a pune limite mamei sale nu înseamnă să o abandoneze.
Într-o duminică s-a dus singur la Doina.
— Mamă, copiii nu vor mai veni deocamdată. Nu pentru că Andreea îi oprește, ci pentru că i-ai rănit.
— Deci ai ales-o pe nevastă-ta!
— Nu este vorba despre alegere. Este vorba despre copiii mei.
— Eu sunt bunica lor!
— Și tocmai de aceea ar trebui să-i faci să se simtă iubiți, nu comparați cu ceilalți.
Doina a început să plângă, dar nu și-a cerut iertare.
Au trecut cinci luni de atunci.
Mihai își vizitează mama singur. Mara și Radu au vorbit cu ea de două ori la telefon, când au dorit ei, fără să fie obligați.
Doina încă spune rudelor că eu i-am luat nepoții.
Cristina, cumnata mea, mi-a trimis un mesaj în care mă acuza că distrug familia. Nu m-a întrebat niciodată ce simțiseră Mara și Radu.
Dar acasă lucrurile s-au schimbat.
Mihai petrece mai mult timp cu copiii și îi ascultă când îi povestesc ceva. Nu le mai spune că exagerează sau că bunica glumește.
Într-o seară, Mara s-a așezat lângă el pe canapea.
— Tati, tu mă iubești la fel de mult cum o iubește bunica pe Teodora?
Mihai a strâns-o în brațe.
— Mara, eu te iubesc pentru că ești tu. Nu trebuie să fii ca nimeni altcineva.
Fetița a zâmbit și și-a sprijinit capul pe umărul lui.
Atunci am simțit că, măcar între noi, ceva începea să se repare.
Nu știu dacă Doina își va recunoaște vreodată greșelile. Poate că într-o zi va înțelege cât rău pot face comparațiile dintre copii.
Dar până atunci, Mara și Radu nu vor mai trebui să meargă într-un loc unde se simt nedoriți doar pentru ca adulții să nu se supere.
Am tăcut ani întregi când soacra mă critica pe mine.
Dar când am văzut lacrimile fiicei mele și punga goală din brațele băiatului meu, am înțeles că răbdarea mea ajunsese să-i coste pe ei.
Și am hotărât că liniștea unei familii nu trebuie păstrată niciodată cu prețul suferinței copiilor.