Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică i-ai trimis bani, Daniel?
Fiul meu a rămas câteva secunde tăcut.
— Mamă, mătușa Mariana m-a sunat acum două luni. Mi-a spus că acoperișul casei bunicilor este într-o stare foarte proastă și că tu nu vrei să contribui la reparații.
— Și cât i-ai dat?
— Opt mii de lei. Mi-a promis că mi-i returnează după ce vă înțelegeți voi.
Am simțit că mi se înmoaie mâinile.
— Opt mii de lei, Daniel? Și mie de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că m-a rugat să nu te supăr. A zis că ai probleme cu pensia și că nu vrea să te pună într-o situație neplăcută.
Am închis ochii.
Eu refuzasem să plătesc lucrări despre care nu fusesem întrebată, iar sora mea îi ceruse bani propriului meu copil, prezentându-mă drept o femeie care nu voia să-și îngrijească moștenirea.
— Daniel, trimite-mi dovada transferului și mesajele dintre voi.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
— Mariana tocmai mi-a cerut 43.000 de lei și mi-a spus că nu mai am voie să intru în casa bunicilor.
— Poftim?! Dar eu i-am dat deja bani!
— Știu, mamă. Și tocmai asta trebuie să lămurim.
Am plecat spre Pitești cu dosarul de facturi pe scaunul din dreapta. Nu mai plângeam. Eram prea revoltată.
A doua zi l-am sunat pe un avocat și i-am povestit totul. I-am dus certificatul de moștenitor, actele casei și facturile prezentate de Mariana.
Le-a analizat atent.
— Doamnă Elena, trebuie să separăm lucrările necesare pentru conservarea imobilului de modernizările făcute după preferințele surorii dumneavoastră. Nu toate cheltuielile pot fi puse automat în sarcina ambilor coproprietari.
— Dar poate să-mi interzică să intru în casă?
— Nu poate decide singură că v-ați pierdut drepturile de coproprietar pentru că refuzați o sumă. Folosirea locuinței și eventualele cheltuieli datorate trebuie clarificate potrivit legii și situației concrete.
Am răsuflat ușurată.
— Eu nu vreau să-i iau casa. Locuiește acolo de zece ani și nu i-am cerut niciodată chirie.
— Atunci încercăm mai întâi o înțelegere scrisă. Dar trebuie să cunoaștem toate cheltuielile și toate sumele primite.
În aceeași seară am sunat-o pe Mariana.
— Vreau să discutăm despre facturi și despre banii pe care i-ai primit de la Daniel.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce bani?
— Cei 8.000 de lei pe care ți i-a transferat acum două luni.
— A, aceia! Daniel a vrut să mă ajute. Nu te privește!
— Ba mă privește, Mariana. I-ai spus că eu refuz să plătesc reparațiile urgente. Și acum îmi ceri mie jumătate din întreaga renovare.
— Pentru că jumătate îți aparține!
— Atunci arată-mi cât ai cheltuit efectiv din banii tăi și ce lucrări erau necesare.
Mariana a început să țipe.
— Deci acum mă faci hoață?
— Nu te-am făcut hoață. Îți cer să lămurim niște bani.
— Să vorbești cu avocatul tău! Eu nu mai am ce discuta!
Mi-a închis telefonul.
Două zile mai târziu, Daniel a venit la mine. Am mers împreună la casa părintească, după ce o anunțasem pe Mariana că vrem să discutăm.
Sora mea ne-a primit în curte, dar nu ne-a invitat înăuntru.
— Ai venit cu martori, Elena?
Daniel a intervenit:
— Mătușă, vreau să știu ce s-a întâmplat cu cei 8.000 de lei.
— I-am băgat în casă!
— Atunci de ce îi ceri mamei 43.000 de lei fără să scazi nimic?
Mariana s-a înroșit.
— Pentru că tu mi-ai dat banii mie, nu ei!
— Ți i-am împrumutat pentru acoperiș, fiindcă mi-ai spus că este urgent. Nu ți i-am făcut cadou.
Sora mea a rămas fără răspuns.
Am deschis dosarul și i-am arătat câteva facturi.
— Mariana, aici ai aproape 12.000 de lei pentru terasă. Aici este mobilierul dormitorului tău. Aici televizorul. De ce trebuie să plătesc eu jumătate?
— Pentru că toate sunt în casă!
— Dar tu le-ai ales și tu le folosești. Eu nu am fost întrebată nici măcar dacă vreau să păstrăm dulapul făcut de tata.
Mariana a întors capul.
— Era vechi.
— Era făcut de mâinile lui, Mariana. Pentru tine poate era o vechitură. Pentru mine era o amintire.
Am văzut că i se umezesc ochii, dar și-a revenit imediat.
— Eu am stat aici și am avut grijă de casă. Tu ai venit doar duminica, să te uiți la fotografii!
— Pentru că tu aveai nevoie să locuiești aici. Nu te-am dat afară, nu ți-am cerut bani și nu te-am împiedicat să-ți faci viața.
— Și acum îmi scoți ochii!
— Nu. Îți spun doar că ajutorul meu nu înseamnă că am renunțat la jumătatea mea de casă.
Daniel a pus pe masă copia transferului.
— Mătușă, vreau să-mi spui când îmi returnezi banii. Separat de discuția voastră despre proprietate.
Mariana a început să plângă.
— Toată lumea s-a întors împotriva mea! Eu am vrut doar să fac casa frumoasă!
Am privit-o îndelung.
— Și eu mi-aș fi dorit să fie frumoasă. Dar aș fi vrut să hotărâm împreună ce păstrăm și ce schimbăm.
Am plecat fără să ne certăm mai departe.
În săptămânile următoare, prin intermediul avocaților, am cerut o verificare a lucrărilor și a documentelor. O evaluare tehnică a ajutat la identificarea reparațiilor necesare, separat de modernizările și bunurile cumpărate pentru folosința Marianei.
Am acceptat să discut despre contribuția mea la cheltuielile justificate pentru conservarea casei. Dar nu am acceptat să plătesc automat jumătate din mobilă, televizor și terasă.
Daniel a stabilit separat cu Mariana un termen pentru restituirea împrumutului, în rate.
După multe discuții, sora mea a acceptat să încheiem o înțelegere privind folosirea casei și aprobarea cheltuielilor viitoare.
Mariana urma să locuiască în continuare acolo. Eu îmi păstram drepturile și puteam veni să vizitez casa, cu respectarea intimității ei. Orice lucrare importantă urma să fie discutată înainte, nu după ce apăreau facturile.
Nu ne-am îmbrățișat când am semnat.
Mariana era încă supărată. Eu eram încă rănită.
Într-o duminică am mers singură la casa părintească. Sora mea era în grădină, lângă trandafirii mamei.
— Am venit să iau fotografiile părinților, i-am spus.
A dat din cap și m-a lăsat să intru.
În camera în care dormiseră mama și tata, pereții erau proaspăt vopsiți, iar mobila era nouă.
Dar pe o poliță rămăseseră două fotografii vechi.
Mama, zâmbind în fața casei.
Tata, lângă gardul pe care îl reparase singur.
Le-am luat cu grijă.
Când am ieșit, Mariana m-a întrebat încet:
— Elena, chiar crezi că am vrut să-ți fac rău?
Am privit-o.
— Nu știu ce ai vrut, Mariana. Știu doar că m-ai pus să aleg între 43.000 de lei și casa în care am copilărit.
Și-a coborât ochii.
— Mi-a fost frică să nu rămân fără ea.
— Dar eu nu ți-am cerut niciodată să pleci.
N-a mai spus nimic.
Am plecat cu fotografiile în sacoșă și cu o tristețe pe care niciun avocat nu mi-o putea rezolva.
La 64 de ani, nu mă așteptam să ajung să discut prin avocați cu sora mea pentru casa părinților.
Nu am vrut să-i iau locuința. Nu am refuzat să contribui la reparațiile cu adevărat necesare.
Am refuzat doar să plătesc pentru hotărâri luate fără mine și să accept că dreptul meu la moștenire poate fi condiționat de o sumă stabilită de altcineva.
Casa aceea are acum acoperiș nou, ferestre moderne și o terasă frumoasă.
Dar, de fiecare dată când îi trec pragul, îmi amintesc că sora mea a fost dispusă să mă alunge din locul în care am crescut împreună.
Și mă întreb dacă o casă poate fi cu adevărat renovată atunci când, pentru a o înfrumuseța, două surori ajung să-și distrugă legătura dintre ele.