Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamnă, vă rog să-mi spuneți despre ce este vorba, am întrebat, strângând telefonul în palmă.
— Sunt Elena Stan, consilier imobiliar. Fiul dumneavoastră și soția lui m-au contactat pentru vânzarea unui apartament. Mi-au spus că proprietara este de acord și că trebuie doar să stabilim o întâlnire.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce apartament?
— Cel de pe strada Teilor. Apartamentul dumneavoastră.
M-am uitat în jurul bucătăriei. Era locuința în care trăisem aproape treizeci de ani. Acolo îl crescusem pe Andrei. Acolo murise soțul meu. Acolo îmi petreceam acum bătrânețea.
— Eu nu vând nimic, doamnă.
— Îmi cer scuze. Am înțeles că urma să vă mutați într-o locuință mai mică și că fiul dumneavoastră vă ajută cu formalitățile.
— Cine v-a spus asta?
— Domnul Andrei Popescu. Soția lui mi-a trimis și câteva fotografii ale apartamentului. Dar fără acordul dumneavoastră nu putem continua.
Am închis telefonul după ce i-am spus clar că nu autorizez nicio vânzare.
Am rămas câteva minute nemișcată.
Nu înțelegeam de ce Andrei discutase despre casa mea fără să-mi spună nimic.
L-am sunat imediat.
— Mamă, sunt la serviciu. Te sun mai târziu.
— Andrei, ai pus apartamentul meu la vânzare?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cine ți-a spus?
— M-a sunat o doamnă de la o agenție imobiliară.
A oftat.
— Mamă, voiam să discutăm. Nu am pus nimic la vânzare oficial.
— Dar ai vorbit cu o agenție despre casa mea!
— Claudia a avut o idee. Apartamentul tău are două camere și este destul de valoros. Te-ai putea muta într-o garsonieră modernă, aproape de noi.
— Și ce faceți cu diferența de bani?
Andrei a ezitat.
— Noi avem niște probleme cu creditul. Dacă ne-ai ajuta puțin, am putea să ne reorganizăm.
Am închis ochii.
Acum înțelegeam de ce Claudia devenise atât de interesată de locuința mea.
— Andrei, de ce nu mi-ai spus că aveți probleme?
— Nu voiam să te îngrijorăm.
— Dar să discutați vânzarea apartamentului meu fără să mă întrebați nu v-a îngrijorat?
— Mamă, nu exagera. Nimeni nu poate vinde fără semnătura ta.
— Atunci de ce i-ați spus agentei că sunt de acord?
N-a răspuns.
— Vino diseară să discutăm, i-am spus.
A venit împreună cu Claudia, puțin după ora șapte.
Tortul pe care îl pregătisem pentru aniversarea lui era încă pe masa din bucătărie, neatins.
Claudia l-a observat imediat.
— Doamnă Maria, încă nu l-ați tăiat?
— Nu mi-a fost foame.
Andrei s-a așezat în fața mea.
— Mamă, îți explicăm totul.
Am pus telefonul pe masă.
— Vreau să știu de ce ați discutat cu o agenție imobiliară despre apartamentul meu.
Claudia a intervenit:
— Pentru că vrem să vă ajutăm. Stați singură într-un apartament prea mare. O garsonieră ar fi mai ușor de întreținut.
— Eu nu v-am cerut să-mi căutați altă locuință.
— Dar trebuie să vă gândiți și la viitor. Nu întineriți, doamnă Maria.
Am privit-o lung.
— Și ce legătură are vârsta mea cu ratele voastre?
Claudia s-a înroșit.
— Andrei, spune-i tu!
Fiul meu și-a trecut mâinile prin păr.
— Mamă, avem niște restanțe. Am făcut un credit pentru renovarea apartamentului și apoi au apărut alte cheltuieli. Ne-ar ajuta foarte mult dacă am putea folosi o parte din diferența de bani.
— Cât?
— Aproape 80.000 de lei.
Am rămas fără cuvinte.
— Optzeci de mii de lei?
— Nu ți-am cere toți banii. Doar cât să ne punem pe picioare.
M-am uitat la fiul meu.
— Andrei, dacă aveai nevoie de ajutor, puteai să vii la mine și să-mi spui. Dar tu ai lăsat-o pe soția ta să mă trateze ca pe o străină la propria ta aniversare, iar a doua zi aflu că ați început să faceți planuri cu apartamentul meu.
Claudia a ridicat vocea.
— Nu v-am invitat pentru că știam că veți începe iar cu reproșurile!
— Ce reproșuri, Claudia? Că nu vă văd aproape niciodată? Că petreceți toate sărbătorile cu părinții tăi?
— Familia mea ne ajută!
— Și eu ce sunt?
Claudia a tăcut.
Am privit-o direct.
— Ieri mi-ai spus că petrecerea este doar pentru familia apropiată. Astăzi ai nevoie de banii mei. Cum se împacă lucrurile acestea?
Andrei a coborât privirea.
— Mamă, Claudia nu a vrut să te rănească.
— Dar m-a rănit. Și tu ai lăsat-o.
Am arătat spre tort.
— Știi cât am stat să-l fac? Patru ore. Exact cum îți plăcea când erai mic. Și am coborât scările cu el în brațe pentru că propriul meu fiu mi-a spus să nu-i stric seara.
Andrei avea ochii umezi.
— Îmi pare rău, mamă.
— Nu știu dacă îți pare rău pentru ce ai făcut sau pentru că am aflat despre apartament.
Claudia s-a ridicat.
— Andrei, hai să plecăm. Nu are rost.
Fiul meu a rămas pe scaun.
— Claudia, stai puțin.
— Pentru ce? Mama ta nu vrea să ne ajute!
Andrei s-a întors spre ea.
— Nu are nicio obligație să-și vândă casa pentru noi.
Claudia l-a privit uluită.
— Acum îi dai dreptate?
— Îi dau dreptate că trebuia să o întrebăm înainte să vorbim cu agenția.
Am simțit un nod în gât. Era prima dată după multă vreme când Andrei recunoștea că greșise.
Claudia și-a luat geanta și a plecat supărată.
Fiul meu a rămas.
— Mamă, nu știu cum am ajuns aici, mi-a spus.
— Nici eu, Andrei. Dar știu că nu vreau să-mi petrec bătrânețea simțindu-mă o povară pentru copilul meu.
— Nu ești o povară.
— Atunci de ce am ajuns să fiu exclusă de la ziua ta, dar inclusă în planurile voastre financiare?
A început să plângă.
Nu l-am îmbrățișat imediat. Eram încă prea rănită.
În cele din urmă, Andrei mi-a promis că va anunța agenția că renunță la orice demers și că își va rezolva problemele financiare fără să-mi ceară să-mi vând locuința.
A doua zi am discutat și eu cu un avocat, ca să mă asigur că nimeni nu poate face demersuri în numele meu fără împuternicire.
Nu am vândut apartamentul.
Nu le-am dat cei 80.000 de lei.
Andrei și Claudia au fost nevoiți să-și reorganizeze cheltuielile și să discute cu banca despre restanțe.
Relația noastră nu s-a reparat imediat.
Au trecut câteva săptămâni până când Andrei a început să mă viziteze din nou, singur, fără să-mi ceară nimic.
Într-o duminică a venit cu o cutie mică de prăjituri.
— Mamă, putem să bem o cafea?
L-am primit.
Ne-am așezat la aceeași masă la care lăsasem tortul neatins.
— Știi, mamă, mi-a spus, m-am gândit mult la ziua mea. La faptul că te-am lăsat să pleci cu tortul în brațe.
Am privit spre el.
— Și?
— Mi-am dat seama că am fost atât de preocupat să nu o supăr pe Claudia, încât am uitat cât te răneam pe tine.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Andrei, eu nu vreau să mă amestec în căsnicia ta. Vreau doar să nu uiți că sunt mama ta.
Mi-a prins mâna.
— Nu am uitat. Dar m-am purtat de parcă aș fi uitat.
Nu știu dacă Claudia mă va accepta vreodată cu adevărat. Deocamdată ne salutăm politicos, dar relația este rece.
Cu Andrei încerc să reconstruiesc legătura pe care am pierdut-o.
Nu vreau să-l țin lângă mine din obligație și nici să-i cer recunoștință pentru anii în care l-am crescut.
Dar am înțeles că trebuie să-mi protejez și eu demnitatea.
Am 62 de ani. Am muncit aproape toată viața, mi-am crescut copilul singură și am rămas în apartamentul în care am atâtea amintiri.
Nu am nevoie de petreceri luxoase sau de cadouri scumpe.
Mi-aș fi dorit doar să pot intra pe ușa fiului meu, cu un tort în brațe, fără să mi se spună că nu fac parte din familia apropiată.
Pentru că o mamă nu încetează să fie familie atunci când copilul ei se căsătorește.
Și nici dragostea ei nu trebuie măsurată în banii pe care este dispusă să-i ofere.