Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica stătea în fața mesei, cu brațele încrucișate. Cătălin privea documentele fără să scoată un cuvânt.
— Ei, domnule notar, spuneți-i și dumneavoastră că apartamentul este al băiatului meu! a cerut soacra.
Domnul Popescu, notarul care întocmise contractul de cumpărare, și-a potrivit ochelarii.
— Doamnă Rodica, documentele sunt foarte clare. Cristina a cumpărat apartamentul înainte de căsătorie. Contractul este încheiat pe numele ei, iar extrasul de carte funciară o indică drept proprietară.
Soacra a început să râdă nervos.
— Nu se poate! Cătălin mi-a spus că el a cumpărat casa!
M-am întors spre soțul meu.
— Cătălin, ai auzit? Mama ta spune că i-ai povestit că tu ai cumpărat apartamentul.
El și-a coborât privirea.
— Mamă, Cristina are dreptate. Apartamentul este al ei.
Rodica a rămas cu gura deschisă.
— Cum adică al ei? Dar tu ai montat gresia! Ai schimbat ușile!
— Da, mamă. Am făcut reparații după ce ne-am căsătorit. Dar Cristina cumpărase deja locuința.
— Și de ce nu mi-ai spus?
Cătălin a oftat.
— Pentru că mereu mi-ai spus că un bărbat trebuie să aibă casa lui. Mi-a fost rușine să recunosc că m-am mutat la soția mea.
Am simțit că mi se strânge inima.
Opt ani mă lăsase să fiu umilită doar ca să nu pară el mai puțin realizat în ochii mamei sale.
Notarul a închis dosarul.
— Orice discuție privind contribuțiile la îmbunătățiri sau alte eventuale drepturi patrimoniale trebuie analizată separat. Dar proprietatea apartamentului nu se schimbă doar pentru că unul dintre soți a făcut reparații.
După ce domnul Popescu a plecat, în sufragerie s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Rodica s-a așezat pe canapea.
— Deci eu am fost mințită de propriul copil?
— Da, mamă, a răspuns Cătălin încet.
— Și eu am fost umilită din cauza minciunii tale, am adăugat.
Soacra s-a întors spre mine.
— Dar eu nu aveam de unde să știu!
— Nu știați cine este proprietarul. Dar știați foarte bine că mă jigniți. Că îmi umblați prin lucruri și că ieri mi-ați pus hainele în valiză.
Rodica și-a strâns buzele.
— Am crezut că îmi apăr băiatul.
— De cine, doamnă Rodica? De femeia care l-a primit în casa ei și cu care este căsătorit de opt ani?
N-a răspuns.
M-am apropiat de valiza rămasă lângă dormitor.
— Vreau cheia de rezervă pe care v-a dat-o Cătălin.
— Cristina…
— Vă rog. Nu mai accept să intrați în apartament fără acordul meu.
Rodica a scos cheia din geantă și a pus-o pe masă.
— Foarte bine! Dacă nu mai sunt binevenită, nu mai vin!
— Sunteți binevenită când ne respectați. Dar nu mai aveți dreptul să-mi controlați casa și viața.
Soacra și-a luat paltonul și a plecat fără să-și ia rămas-bun.
Cătălin a rămas în sufragerie.
— Cristina, îmi pare rău că s-a ajuns aici.
L-am privit.
— Nu s-a ajuns aici singur, Cătălin. Tu ai lăsat lucrurile să se întâmple.
— Știu.
— Ieri, când mama ta îmi punea hainele în valiză, mi-ai spus să plec câteva zile la sora mea. Din propriul meu apartament!
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Am vrut doar să se liniștească.
— Și de ce trebuia să plec eu? De ce nu i-ai cerut mamei tale să înceteze?
— Pentru că mi-a fost mai ușor să te rog pe tine să cedezi.
Am rămas tăcută.
Era prima dată când recunoștea asta.
— Cătălin, eu nu mai pot continua așa.
A ridicat brusc privirea.
— Ce vrei să spui?
— Că am nevoie să stăm separați o perioadă. Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine.
— Cristina, nu poți să destrami opt ani de căsnicie pentru o ceartă cu mama!
— Nu este o singură ceartă. Sunt opt ani în care m-ai lăsat să fiu jignită, iar ieri ai fost de acord să plec din casa mea.
Cătălin a început să plângă.
— Unde vrei să mă duc?
— Nu vreau să te dau afară. Vom discuta cu un avocat despre cum ne putem separa corect. Dar nu mai vreau să ne prefacem că totul este bine.
În zilele următoare am discutat despre locuință, bunurile cumpărate împreună și cheltuielile din timpul căsniciei. Cătălin a acceptat să locuiască temporar la un prieten, până când urma să găsească o chirie.
Nu i-am schimbat încuietoarea cât timp situația locativă nu era clarificată. Am urmat sfaturile avocatului și am stabilit de comun acord cum își va ridica lucrurile.
Rodica m-a sunat după aproape două săptămâni.
— Cristina, băiatul meu stă cu chirie din cauza ta!
Am inspirat adânc.
— Doamnă Rodica, Cătălin locuiește separat pentru că avem probleme în căsnicie. Nu pentru că apartamentul este pe numele meu.
— Puteai să-l ierți!
— Poate. Dar iertarea nu înseamnă să mă întorc la aceeași viață.
Mi-a închis telefonul.
După o lună, Cătălin m-a invitat la o cafea.
— Cristina, am început să înțeleg cât de mult te-am rănit, mi-a spus. Mama încă este supărată pe mine pentru că i-am ascuns adevărul.
— Și pe mine este supărată?
— Da. Dar i-am spus că nu mai are voie să vorbească despre tine ca despre o femeie pe care am luat-o de pe drumuri.
L-am privit surprinsă.
— De ce n-ai făcut asta acum opt ani?
— Pentru că eram prea preocupat să par un bărbat realizat în ochii ei. Și n-am văzut că te făceam pe tine să te simți o străină în propria casă.
Nu i-am promis că ne vom împăca.
Încă îl iubeam, dar nu mai eram dispusă să-mi sacrific liniștea pentru a-i proteja orgoliul.
Am continuat să locuim separat, iar eu am început să mă gândesc serios la divorț.
Într-o seară am deschis dulapul din dormitor.
Hainele mele erau așezate la loc, exact cum le pusesem după plecarea Rodicăi.
Pe raftul de jos se afla valiza pe care soacra o umpluse ca să mă alunge.
Am scos-o și am privit-o câteva secunde.
Apoi am dus-o în debara.
Nu mai voiam să-mi amintesc în fiecare dimineață de ziua în care propria soacră încercase să mă scoată din casa mea.
Opt ani crezusem că, dacă voi avea suficientă răbdare, Rodica mă va accepta.
Dar am înțeles că nu trebuia să demonstrez nimănui că merit să locuiesc într-un apartament pentru care muncisem ani întregi.
Și nici că merit respectul soțului meu.
Casa fusese a mea încă dinainte să-l cunosc pe Cătălin.
Dar liniștea din ea o pierdusem încercând să păstrez o căsnicie în care doar eu eram obligată să cedez.
Acum aveam din nou liniște.
Nu știam dacă îmi voi salva căsnicia.
Dar știam că nu voi mai permite nimănui să-mi pună hainele în valiză și să-mi spună că nu am ce căuta în propria mea casă.