Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas lângă ușă, cu cele două sacoșe în mâini. Tata stătea în mijlocul bucătăriei, iar mama îl privea de parcă tocmai făcuse ceva de neiertat.
— Ce ai de spus, Ioane? l-a întrebat ea. Acum vrei și tu să-i ții partea?
Tata a tras aer în piept.
— Vreau să-i spun fetei noastre că nu trebuie să aleagă între omul pe care îl iubește și părinții ei.
Mama a izbucnit:
— Tu ai auzit cu cine vrea să plece? Cu unul care nici măcar nu are un serviciu stabil!
— Am auzit, Elena. Dar Diana are douăzeci și nouă de ani. Muncește și are dreptul să-și hotărască singură viața.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu-l auzisem niciodată pe tata vorbind atât de hotărât.
— Diana, a continuat el, vreau să-ți spun ceva. Când m-am însurat cu mama ta, nici eu nu aveam apartament. Lucram într-un atelier, câștigam puțin și locuiam într-o cameră închiriată.
M-am uitat surprinsă spre mama.
— Dar voi mi-ați spus mereu că tata avea un serviciu bun când v-ați căsătorit.
— L-am avut mai târziu, a răspuns el. În primii ani am trăit greu. Au fost luni în care împrumutam bani pentru facturi.
Mama s-a înroșit.
— Ioane, nu este același lucru!
— Ba este. Și părinții tăi mi-au spus atunci că nu sunt destul de bun pentru tine. Îți amintești?
Mama și-a coborât privirea.
— Ne-au trebuit ani să ne punem pe picioare, a continuat tata. Dar am reușit pentru că am muncit amândoi. Nu pentru că aveam bani de la început.
Am lăsat sacoșele jos.
— De ce nu mi-ați povestit niciodată?
— Pentru că am vrut să crezi că ne-a fost mai ușor decât ne-a fost. Dar nu este corect să-l judecăm pe Cătălin doar după ce are astăzi.
Mama s-a așezat pe scaun.
— Eu nu vreau să ajungă să sufere cum am suferit noi!
— Atunci spune-i că îți este frică pentru ea, Elena. Nu o amenința că nu mai are mamă dacă pleacă.
În bucătărie s-a făcut liniște.
M-am apropiat de mama.
— Mamă, eu nu spun că viața cu Cătălin va fi ușoară. Știu că nu avem mulți bani. Dar vreau să încercăm. Și vreau să pot veni la voi fără să fiu umilită pentru alegerea mea.
Mama și-a șters ochii.
— Eu tot cred că faci o greșeală.
— Poate. Dar trebuie să fie greșeala mea, dacă va fi.
Mi-am luat sacoșele.
Tata m-a condus până la ușă.
— Diana, să nu uiți ceva. Indiferent ce se întâmplă, eu sunt tatăl tău. Dacă ai nevoie de mine, mă suni.
L-am îmbrățișat atât de tare, încât am început amândoi să plângem.
Mama a rămas în bucătărie.
Nu mi-a spus să rămân.
Dar nici nu mi-a mai repetat că nu mă va primi înapoi.
Cătălin mă aștepta în fața blocului. Când m-a văzut cu cele două sacoșe, s-a apropiat imediat.
— Diana, ești sigură că vrei să facem asta?
— Da. Dar vreau să fie clar un lucru. Nu plec de acasă ca să depind de tine. Plec pentru că vreau să fim doi adulți care își construiesc viața împreună.
A încuviințat.
— Așa vreau și eu.
Garsoniera din Drumul Taberei era mică și veche. Avea un aragaz care se aprindea greu, un dulap cu o ușă stricată și un balcon în care abia încăpeau două scaune.
În prima seară am mâncat covrigi și brânză topită pe marginea patului.
Cătălin a încercat să glumească.
— Măcar nu trebuie să strigăm unul la altul din camere diferite.
Am râs, apoi am început să plâng.
M-a luat în brațe.
— O să fie greu, Diana.
— Știu. Dar măcar hotărâm noi ce facem.
Primele luni nu au fost deloc romantice.
Chiria, facturile și cumpărăturile ne consumau aproape toate veniturile. Cătălin avea săptămâni în care lucra mult și altele în care abia găsea câteva comenzi.
Într-o lună, după ce am plătit întreținerea, ne-au rămas foarte puțini bani până la salariu.
Ne-am certat.
— Ți-am spus că trebuie să cauți ceva mai stabil! i-am reproșat.
— Și crezi că nu încerc? mi-a răspuns el. Am trimis CV-uri peste tot!
Am tăcut amândoi.
Mi-am amintit imediat vorbele mamei.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă avusese dreptate.
Dar Cătălin nu a fugit de discuție. A doua zi am făcut împreună un buget și am stabilit ce cheltuieli putem reduce.
După câteva săptămâni, a găsit un post cu program fix la o firmă de montaj. Salariul nu era mare, dar aveam în sfârșit două venituri previzibile.
Nu ne-am îmbogățit.
Dar am început să respirăm puțin mai ușor.
Cu mama lucrurile au rămas reci.
O sunam duminica. Uneori răspundea, alteori nu.
Când vorbeam, mă întreba dacă am mâncat, dacă sunt sănătoasă și dacă am bani de facturi.
Dar despre Cătălin nu voia să audă.
— Tot cu băiatul acela ești?
— Da, mamă.
— Bine. Să nu spui că nu te-am avertizat.
Tata, în schimb, mă suna aproape în fiecare săptămână.
Într-o duminică a venit să ne viziteze.
Cătălin i-a făcut cafea, iar eu am pregătit o prăjitură simplă.
Tata s-a uitat prin garsonieră, apoi a zâmbit.
— Știi, Diana, prima noastră locuință era și mai mică.
Am râs.
— Chiar așa?
— Aveam o singură cameră și încălzeam apa într-o oală. Dar eram tineri și credeam că putem face orice.
Cătălin a zâmbit.
— Noi încercăm măcar să nu rămânem în urmă cu facturile.
— Asta este un început bun, i-a răspuns tata.
După ce a plecat, am plâns din nou.
De data aceasta nu de tristețe, ci pentru că înțelesesem cât de mult îmi lipsise sprijinul părinților.
Au trecut aproape șase luni până când mama a venit prima dată la noi.
A apărut într-o sâmbătă, cu o sacoșă în care pusese o oală cu sarmale și o prăjitură.
Am rămas surprinsă când am deschis ușa.
— Mamă?
— Tatăl tău mi-a spus că sunteți acasă. M-am gândit să vă aduc ceva de mâncare.
Am poftit-o înăuntru.
S-a uitat la bucătăria îngustă, la mobila veche și la hainele puse la uscat lângă calorifer.
Pentru o clipă am crezut că va începe din nou să critice.
Dar nu a spus nimic.
Cătălin a venit din balcon.
— Bună ziua, doamnă Elena.
— Bună, Cătălin.
Au fost primele cuvinte pe care i le adresase fără ironie după multe luni.
Am băut cafea împreună.
Înainte să plece, mama m-a luat deoparte.
— Diana, încă îmi este frică pentru tine.
— Știu, mamă.
— Dar tatăl tău mi-a amintit cum am început și noi. Poate am uitat cât de greu ne-a fost.
Am privit-o.
— Nu vreau să-ți demonstrez că am dreptate. Vreau doar să mă lași să-mi trăiesc viața.
Mama a încuviințat.
— O să încerc.
Nu ne-am împăcat complet în ziua aceea.
Mama încă avea îndoieli. Eu încă eram rănită de ultimatumul ei.
Dar măcar nu mai încerca să-mi aleagă viitorul.
Astăzi eu și Cătălin locuim tot cu chirie. Punem bani deoparte când putem și încă avem luni în care trebuie să fim atenți la fiecare leu.
Nu pot spune că iubirea a rezolvat toate problemele.
Dar nici nu am regretat că am ales să-mi construiesc viața alături de un om care mă respectă.
În dimineața în care am plecat de acasă, mama era convinsă că mă va pierde dacă nu mă poate controla.
Eu nu am vrut niciodată să-mi pierd părinții.
Am vrut doar să înțeleagă că, la douăzeci și nouă de ani, pot să-i iubesc și să aleg altfel decât ar alege ei.
Iar cele două sacoșe cu care am plecat nu au însemnat sfârșitul familiei mele.
Au însemnat începutul vieții în care am învățat să hotărăsc singură.