Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână, privind pălăria veche a bunicului. Matei o purtase în fiecare seară când repeta pentru spectacol.
Mi-am șters lacrimile și am început să caut bani prin casă.
Am verificat portofelul, buzunarele gecilor și sertarul în care păstram mărunțișul. Am deschis până și borcanul în care Matei strângea monede pentru o jucărie.
Cu tot cu banii din portofel, aveam puțin peste douăzeci de lei.
Am sunat două colege. Una nu mi-a răspuns, iar cealaltă mi-a spus că mai avea trei zile până la salariu și nu putea să mă ajute.
Am încercat să găsesc o mașină care să mă ducă măcar până la școală, urmând să rezolv întoarcerea mai târziu. Dar nici pentru drumul dus nu aveam suficient.
La șase și douăzeci, învățătoarea mi-a trimis un mesaj.
„Doamna Elena, copiii intră pe scenă. Matei este foarte emoționat. Vă mai așteptăm?”
Am început să plâng.
I-am răspuns că nu voi reuși să ajung și am rugat-o să-i spună lui Matei că îl iubesc și că sunt mândră de el.
Apoi m-am așezat pe canapea și am rămas acolo, îmbrăcată, cu geanta lângă mine.
La ora opt, Matei s-a întors acasă cu tatăl unei colege. Învățătoarea îl lăsase în grija lui după ce vorbise cu mine.
Băiețelul meu ținea o diplomă în mână.
— Matei, iubirea mea! Cum a fost?
Nu mi-a răspuns.
Și-a dat jos geaca și a pus diploma pe masă.
— Ai zis că vii, mami.
Am îngenuncheat lângă el.
— Știu, puiule. Îmi pare atât de rău!
— M-am uitat mereu spre ușă. Credeam că poate ai întârziat.
Mi s-a rupt inima.
— Am vrut să vin. Crede-mă!
— Toți aveau pe cineva acolo. Numai eu nu.
A trecut pe lângă mine și a intrat în camera lui.
Nu a trântit ușa.
A închis-o încet.
Și tocmai asta m-a durut cel mai tare.
Radu a venit acasă după ora nouă, cu o pungă de covrigi.
— Ce face Matei? a întrebat.
— Este în camera lui. N-a vrut nici măcar să-mi arate diploma.
Radu a lăsat punga pe masă.
— Elena, ce era să fac? Mama avea rata scadentă.
— Mama ta are rate de patru ani, Radu! Fiul nostru avea spectacolul acesta o singură dată!
— Nu puteam să o las cu datoriile!
— Dar ai putut să-l lași pe Matei să caute în sală un părinte care nu a venit!
Radu a lovit masa cu palma.
— Vrei să-mi abandonez mama?
— Nu! Vreau să nu-ți mai abandonezi copilul ca să-i plătești ei datoriile!
Atunci am auzit un zgomot în hol.
Matei stătea în pijama, cu diploma strânsă la piept.
— Vă certați din cauza mea?
Am alergat spre el.
— Nu, iubirea mea! Tu nu ai nicio vină!
Radu a rămas nemișcat.
Matei s-a uitat la tatăl lui.
— Tati, de ce n-ai venit nici tu?
Radu a deschis gura, dar nu a găsit niciun răspuns.
În noaptea aceea, Matei a dormit lângă mine. Radu a rămas pe canapea.
A doua zi am deschis un cont separat pentru salariul meu și am schimbat modul în care gestionam banii familiei.
I-am spus lui Radu că voi contribui în continuare la facturi, mâncare și cheltuielile casei, dar că banii pentru nevoile lui Matei nu vor mai putea fi folosiți fără acordul meu.
— Deci acum îți ascunzi salariul de mine? m-a întrebat.
— Nu ascund nimic. Încerc să mă asigur că băiatul nostru nu mai pierde lucruri importante pentru că mama ta are încă o rată.
Doina m-a sunat în aceeași seară.
— Am auzit că ai făcut scandal pentru o sută douăzeci de lei!
— Nu pentru bani, doamnă Doina. Pentru că Matei a rămas singur la serbare.
— O mamă este mamă până moare! Radu are datoria să mă ajute!
— Și Matei este copilul lui. Are și față de el o datorie.
Soacra mi-a închis telefonul.
Au urmat două săptămâni grele. Radu aproape că nu-mi vorbea. Spunea că sunt egoistă și că vreau să-l îndepărtez de mama lui.
Într-o seară am scos caietul în care notasem toate sumele trimise Doinei în ultimul an.
L-am pus în fața lui.
— Citește, Radu.
A început să răsfoiască paginile.
Două sute de lei.
Cinci sute.
Opt sute.
Alte câteva sute.
La sfârșit era totalul: 11.800 de lei.
Radu a rămas cu privirea pe ultima pagină.
— Nu se poate…
— Ba da. Aproape douăsprezece mii de lei într-un singur an. În timp ce amânam dentistul copilului și număram banii pentru rechizite.
Și-a dus mâna la frunte.
— N-am știut că s-au strâns atât.
— Pentru că nu ai vrut să știi.
De data aceasta n-a mai încercat să se justifice.
A doua zi s-a dus la Doina. Când s-a întors, mi-a spus că îi va trimite de acum înainte doar o sumă fixă, din banii pe care îi poate folosi personal după acoperirea obligațiilor familiei.
— Mama s-a supărat, a recunoscut.
— Și tu ce i-ai spus?
— Că trebuie să discutăm cu ea despre datorii, nu doar să le plătim la nesfârșit.
Nu l-am iertat imediat.
Nu puteam uita vocea lui Matei când îmi spusese că toți ceilalți copii avuseseră pe cineva în sală.
Am început să mergem la consiliere de familie. Radu a acceptat greu, dar treptat a înțeles că a-și ajuta mama nu trebuia să însemne să-și lase propriul copil pe ultimul loc.
Cu Matei lucrurile au fost și mai dificile.
O vreme nu m-a mai întrebat dacă voi veni la activitățile lui.
Îmi spunea doar când avea ceva la școală, fără să-mi mai ceară să fiu prezentă.
Într-o zi, învățătoarea ne-a anunțat că pregătesc un nou spectacol.
Mi-am cerut liber din timp și am pus separat banii pentru transport.
Am ajuns la școală cu aproape o oră înainte.
Când Matei a intrat în sală și m-a văzut în primul rând, s-a oprit pentru o clipă.
Apoi a zâmbit.
Dar imediat și-a coborât privirea, de parcă încă se temea că voi dispărea înainte să înceapă.
Am rămas acolo până la sfârșit.
L-am aplaudat.
L-am fotografiat.
Iar când a coborât de pe scenă, a alergat spre mine.
— Mami, de data asta ai venit!
L-am strâns în brațe.
— Da, puiule. Și îmi pare rău că data trecută nu am reușit.
Radu era lângă noi. Venise și el, după ce își schimbase tura la atelier.
S-a aplecat spre Matei.
— Îmi pare rău și mie că n-am fost atunci. Și că nu am avut grijă să poată veni mama.
Matei l-a îmbrățișat scurt, apoi ne-a arătat amândurora diploma.
Nu pot spune că în familia noastră totul s-a reparat.
Doina încă se supără când Radu îi spune că nu poate trimite bani. Noi încă avem discuții despre cheltuieli și despre încrederea pe care am pierdut-o.
Dar acum banii pentru nevoile copilului sunt puși deoparte înaintea oricărui ajutor oferit rudelor.
Și de fiecare dată când Radu spune că mama lui are nevoie de ceva, îl întreb mai întâi dacă Matei are tot ce îi trebuie.
Pentru că în seara aceea am înțeles că nu cei 120 de lei au fost cea mai mare pierdere.
Ci faptul că băiețelul nostru a stat pe scenă, căutându-ne cu privirea, iar noi nu eram acolo.
Banii se pot câștiga din nou.
Dar momentul acela din copilăria lui Matei nu se va mai întoarce niciodată.