Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin a privit cele trei pagini întinse pe masă, apoi s-a uitat la mine.
— Irina, nu ești o datorie. Dar adevărul este că eu am plătit aproape tot în casa asta. Și m-am săturat să nu recunoști.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Aproape tot? Cătălin, tu ai plătit rate și facturi. Dar cine a crescut copiii? Cine a renunțat la programul întreg ca să poată avea grijă de ei?
— Iar începi cu sacrificiile tale!
— Nu sunt doar sacrificiile mele. Este viața noastră! Și tu ai transformat-o într-o factură!
A luat una dintre foi și a arătat spre o sumă.
— Uite aici! Vacanța din 2018. Eu am plătit cazarea, benzina și mâncarea. Tu cu ce ai contribuit?
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Cu cei doi copii de care am avut grijă toată vacanța, Cătălin! Cu bagajele, medicamentele, mesele și nopțile în care Rareș avea febră. Tu îți amintești doar cât a costat benzina?
— Pentru că banii nu cresc în copaci!
— Știu foarte bine! Am muncit și eu cincisprezece ani, chiar dacă nu am avut salariul tău!
Cătălin a aruncat foaia pe masă.
— Exact de asta nu se mai poate trăi cu tine. Orice spun devine un reproș!
Am simțit cum îmi tremură mâinile.
— Atunci spune-mi cât valorează cele douăsprezece nopți în care am stat cu mama ta în spital. Sau lunile în care am dus-o la controale, pentru că tu erai prea ocupat.
A tăcut.
— Și cât valorează toate zilele în care am lipsit de la serviciu pentru copii? Le-ai trecut undeva?
— Irina, ajunge!
— Nu, Cătălin. Tu ai început socoteala. Hai să o terminăm!
Atunci am auzit un suspin dinspre hol.
Mara stătea lângă ușa bucătăriei, în pijama, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Mami, vă rog să nu vă mai certați…
Am simțit că mi se rupe sufletul.
— Mara, iubita mea, du-te în cameră. Vorbim imediat.
Dar Cătălin s-a întors spre mine.
— Vezi? Exact asta faci! Transformi orice discuție într-un scandal!
Fiica noastră a început să plângă și mai tare.
— Tati, nu mai țipa la mama!
Pentru o clipă, Cătălin a rămas nemișcat.
Apoi și-a luat geaca de pe scaun.
— Gata. Eu plec. Nu mai suport atmosfera asta.
A intrat în dormitor și a scos geanta sport albastră din dulap.
L-am urmat.
— Cătălin, nu putem să discutăm ca doi oameni maturi?
— Am încercat. Dar cu tine nu se poate.
A început să îndese haine în geantă.
— Și copiii? l-am întrebat.
— Sunt și copiii mei. O să am grijă de ei.
— Atunci de ce pleci fără să le explici nimic?
S-a oprit lângă ușă.
— Pentru că nu mai vreau să trăiesc lângă o femeie care mă face să mă simt vinovat pentru tot!
Am vrut să-i răspund.
Dar m-am oprit.
Înțelegeam, în sfârșit, că orice aș fi spus, Cătălin avea deja o explicație prin care vina ajungea tot la mine.
A plecat puțin înainte de miezul nopții.
Mara a venit și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Rareș stătea în pat, prefăcându-se că doarme.
După ce i-am liniștit pe amândoi, m-am întors în bucătărie.
Cele trei pagini erau încă pe masă.
Le-am strâns și le-am pus într-un sertar.
Apoi am început să plâng.
Nu doar pentru că plecase soțul meu.
Ci pentru că înțelesesem cât de puțin mai conta pentru el tot ceea ce construiserăm împreună.
A doua zi, Cătălin mi-a trimis un mesaj.
„Am nevoie de timp. Și sper că ai înțeles, în sfârșit, cât am făcut pentru familia asta.”
Nu i-am răspuns imediat.
Am pregătit copiii pentru școală, apoi am sunat un avocat.
Voiam să știu ce se întâmplă cu apartamentul, cu ratele și cu responsabilitățile noastre față de Mara și Rareș.
Avocatul mi-a explicat că veniturile și bunurile dobândite în timpul căsătoriei trebuie analizate potrivit regimului matrimonial și că tabelul făcut de Cătălin nu stabilea, de unul singur, cine avea dreptul la ce.
— Și anii în care am lucrat cu program redus pentru copii? am întrebat.
— Contribuția la creșterea copiilor și la gospodărie este relevantă. Nu tot ceea ce contează într-o căsnicie apare într-un extras bancar.
Pentru prima dată după multă vreme, am simțit că cineva înțelegea ce încercam să spun.
În săptămânile următoare, Cătălin a venit să-i vadă pe copii. Am stabilit un program și am încercat să nu discutăm despre problemele noastre în fața lor.
Mara era încă supărată. Rareș devenise foarte tăcut.
Am vorbit cu diriginta și am căutat sprijin pentru amândoi, ca să nu fie nevoiți să ducă singuri povara despărțirii noastre.
Într-o după-amiază, Cătălin a venit să-și ia câteva lucruri.
M-a găsit în bucătărie, cu dosarul pentru avocat pe masă.
— Deci chiar vrei să divorțăm?
— Cătălin, tu ai plecat. Iar eu nu mai pot continua în aceleași condiții.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Am închis ochii.
Din nou aceeași propoziție.
— Pentru noi, Cătălin. Ai muncit pentru familia noastră. Așa cum am muncit și eu.
— Numai că eu am adus mai mulți bani.
— Da. Și eu am făcut mai mult din restul lucrurilor. Nu trebuia să fie o competiție.
A rămas tăcut.
— Știi ce este cel mai trist? l-am întrebat. Că ai trecut în tabel până și hainele copiilor, de parcă le-ai cumpărat pentru mine, nu pentru propriii tăi copii.
Cătălin a privit spre masă.
— Am fost nervos când am făcut lista.
— Dar ai trimis-o. Și apoi ai venit acasă să-mi explici că eu nu înțeleg cifrele.
N-a mai spus nimic.
Înainte să plece, m-a întrebat dacă mai există vreo șansă pentru noi.
L-am privit îndelung.
— Nu știu dacă mai pot avea încredere în tine. Și nu vreau să le mai promit copiilor că totul va fi bine, când nici eu nu cred asta.
A plecat fără să insiste.
Am început demersurile pentru divorț.
Nu a fost ușor. Au urmat discuții despre bani, locuință și programul copiilor. Uneori ne certam, alteori reușeam să vorbim civilizat.
Dar am încetat să mai încerc să-i demonstrez lui Cătălin cât valorasem ca soție.
Într-o seară, Mara m-a găsit răsfoind câteva fotografii vechi.
— Mami, tu și tata ați fost fericiți vreodată?
Mi-au dat lacrimile.
— Da, iubita mea. Am avut și ani frumoși. Faptul că acum ne despărțim nu înseamnă că tot ce a fost înainte a fost o minciună.
— Și de ce nu mai puteți fi fericiți?
Am strâns-o în brațe.
— Pentru că uneori doi oameni nu mai știu să se respecte și să aibă grijă unul de altul. Dar asta nu are legătură cu tine sau cu Rareș.
Mara și-a sprijinit capul pe umărul meu.
— Eu vreau doar să nu vă mai certați.
— Știu, mamă. Și o să facem tot ce putem pentru asta.
Au trecut câteva luni.
Încă avem probleme de rezolvat, dar am început să-mi reconstruiesc viața fără să mă mai simt obligată să justific fiecare lucru pe care l-am făcut pentru familie.
Cele trei pagini trimise de Cătălin sunt încă în dosarul cu documente.
Nu le-am aruncat.
Uneori mă uit la ele și mă întreb cum a putut omul cu care am împărțit cincisprezece ani să transforme căsnicia noastră într-o listă de cheltuieli.
Dar apoi mă uit la Mara și Rareș.
La fotografiile lor de când erau mici.
La serbări, aniversări și vacanțe.
Și îmi amintesc toate lucrurile pe care nu le-ar putea cuprinde niciodată un tabel.
Nu regret că am avut grijă de familia mea.
Regret doar că am petrecut atât de mulți ani încercând să conving un om că munca mea avea valoare.
Cătălin a calculat cât l-a costat căsnicia noastră.
Eu am înțeles, în sfârșit, cât mă costase să rămân într-o căsnicie în care nu mă mai simțeam iubită.