Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a rămas în mijlocul bucătăriei, cu lingura în mână, privindu-mă de parcă tocmai îi spusesem că nu mai vreau să o văd niciodată.
— Monica, îți dai seama ce vorbești? Mâine avem musafiri!
— Știu, mamă. Dar nu mai pot să pregătesc o masă pentru douăzeci de oameni de parcă aș avea un restaurant.
— Pe vremea mea, femeile nu se plângeau pentru câteva oale!
— Și poate tocmai de aceea erau atât de obosite, mamă. Pentru că nimeni nu le întreba dacă mai pot.
Mama a pus lingura pe masă.
— Deci acum eu sunt vinovată că vreau să avem un Crăciun frumos?
— Nu. Dar un Crăciun frumos nu înseamnă șapte feluri de mâncare și geamuri fără nicio urmă. Înseamnă să putem sta împreună fără să ne certăm.
Cătălin s-a apropiat de mine.
— Monica are dreptate, a spus. De trei zile aproape că nu doarme. Iar copiii ne așteaptă să facem bradul.
Mama s-a întors spre el.
— Sigur, acum și tu îi ții partea!
— Nu țin partea nimănui. Dar este și casa mea. Și eu vreau să petrec Crăciunul cu soția și copiii mei, nu să alerg după aspirator până la miezul nopții.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Era prima dată când Cătălin spunea atât de clar ceea ce simțeam amândoi.
Mama și-a desfăcut șorțul.
— Foarte bine! Atunci faceți cum vreți! Eu nu mă mai amestec!
A ieșit din bucătărie și s-a dus în sufragerie.
Am rămas câteva clipe nemișcată.
— Crezi că am exagerat? l-am întrebat pe Cătălin.
— Nu. Cred că trebuia să spunem asta de mult.
M-a îmbrățișat, apoi a închis aspiratorul și l-a pus în debara.
— Hai să chemăm copiii. Bradul nu se împodobește singur.
Am intrat în camera lor.
Mara stătea pe pat, iar Vlad construia ceva din piese de plastic.
— Vreți să facem bradul? i-am întrebat.
Mara a ridicat imediat capul.
— Acum? Chiar acum?
— Da, iubita mea.
— Dar bunica a zis că trebuie să termini mâncarea!
Am zâmbit.
— Mâncarea poate să aștepte puțin. Voi nu trebuie să așteptați mereu.
Copiii au alergat în sufragerie cu cutia de globuri.
Mama stătea pe canapea, cu brațele încrucișate.
— Bunico, ne ajuți? a întrebat Vlad.
— Nu știu dacă mai am voie să fac ceva în casa asta, a răspuns ea supărată.
M-am apropiat.
— Mamă, nimeni nu te-a alungat. Vreau doar să ne bucurăm și noi de sărbători.
A privit spre cutia cu globuri.
După câteva secunde s-a ridicat.
— Bine. Dar globurile mari se pun jos, să știți!
Cătălin a început să râdă.
— Măcar la brad să avem voie să greșim, mamă Elena!
Mama a vrut să răspundă, dar Vlad i-a întins un glob roșu și a uitat de ceartă.
În seara aceea am împodobit bradul împreună.
Am mâncat sandvișuri și câteva sarmale din cele pregătite.
Nu am mai făcut cremșnitul.
Nu am mai spălat oglinda.
Iar serviciul cu margine aurie a rămas în dulap.
A doua zi, înainte să vină musafirii, mama a intrat în bucătărie.
— Monica, măcar prăjiturile le-ai terminat?
— Am cumpărat cozonac și câteva prăjituri de la brutărie.
A oftat.
— O să comenteze Lidia.
— Atunci o să-i spun că sunt foarte bune și că poate să mai ia o felie.
Mama a clătinat din cap, dar n-a mai insistat.
Pe la prânz au început să sosească rudele.
Lidia a intrat prima, cu o cutie lucioasă de prăjituri.
S-a uitat la masa pregătită.
— Vai, Monica, dar ce puține feluri ai făcut anul acesta!
Am zâmbit.
— Da. Am hotărât să petrec mai mult timp cu copiii și mai puțin în bucătărie.
— Păi și salata de boeuf?
— Am cumpărat-o.
Lidia a ridicat sprâncenele.
— Cumpărată? Eu n-aș putea să pun așa ceva pe masa de Crăciun!
Am simțit vechiul impuls de a mă justifica.
Dar m-am oprit.
— Atunci este foarte bine că fiecare își organizează masa cum dorește.
Lidia a rămas fără replică.
Mai târziu a venit tanti Mariana.
După ce și-a lăsat paltonul, s-a apropiat de etajera din sufragerie și a trecut cu degetul peste lemn.
Gestul acela îl cunoșteam prea bine.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Dar înainte să apuc să spun ceva, mama s-a ridicat de pe canapea.
— Mariano, dacă tot cauți de lucru, îți dau eu o lavetă!
În sufragerie s-a făcut liniște.
Mariana a rămas cu degetul în aer.
— Vai, Elena, eu doar mă uitam!
— Atunci uită-te la brad. L-au împodobit copiii și este foarte frumos.
M-am întors spre mama.
Nu-mi venea să cred ce auzisem.
Femeia care mă trimisese ani întregi să mai șterg o dată praful tocmai îi ceruse surorii ei să înceteze să-mi inspecteze casa.
La masă au mai fost câteva comentarii.
Lidia a spus că friptura putea fi mai condimentată.
Mariana a întrebat de ce nu făcusem două feluri de prăjituri.
Dar, pentru prima dată, nu m-am ridicat imediat să repar ceva.
Am rămas pe scaun.
Am mâncat cald.
Am vorbit cu copiii.
Am râs când Vlad a povestit cum pusese trei globuri pe aceeași creangă.
Și nimeni nu a plecat pentru că masa nu era perfectă.
După ce musafirii au plecat, mama m-a găsit în bucătărie, strângând câteva farfurii.
— Lasă-le, Monica. Le spălăm mâine.
M-am uitat la ea surprinsă.
— Tu îmi spui asta?
A zâmbit obosită.
— Am văzut-o pe Mariana cum căuta praful. Și pe Lidia cum comenta fiecare fel de mâncare. Parcă m-am văzut pe mine.
Am lăsat farfuriile jos.
— Mamă, eu nu vreau să renunț la tradiții. Îmi place să gătesc de Crăciun. Dar vreau să fac lucrurile cu bucurie, nu cu frică.
S-a așezat la masă.
— Știi, Monica, când eram tânără, mama mă certa dacă nu aveam casa perfectă. Iar vecinele comentau orice. Am crezut că așa trebuie să fie.
— Știu, mamă. Dar noi putem face altfel.
A rămas câteva clipe tăcută.
— Poate că ai dreptate.
Din sufragerie se auzea râsul copiilor.
Cătălin se juca împreună cu ei lângă brad.
Mama a privit spre ușă.
— Parcă este mai frumos anul acesta, a spus încet.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Da, mamă. Este.
Nu pot spune că mama s-a schimbat complet după acel Crăciun.
Uneori încă îmi atrage atenția dacă vede o față de masă șifonată sau o farfurie nepotrivită.
Dar acum se oprește când îi spun că nu este important.
Iar eu am învățat să nu mai confund grija pentru familie cu obligația de a impresiona rudele.
De atunci gătim ce putem, cumpărăm ce nu avem timp să pregătim și nu mai transformăm sărbătorile într-o competiție.
Mara și Vlad împodobesc bradul cu noi.
Cătălin nu mai petrece Ajunul cu aspiratorul în mână.
Iar eu nu mai ajung în ziua de Crăciun atât de obosită, încât să nu mă pot bucura de nimic.
Am înțeles că o casă plină de mâncare nu înseamnă neapărat o familie fericită.
Și că musafirii care vin să caute praf vor găsi întotdeauna ceva de criticat.
Dar copiii noștri nu-și vor aminti peste ani câte feluri de mâncare am pus pe masă.
Își vor aminti dacă am avut timp să stăm lângă ei, să împodobim bradul și să râdem împreună.
Iar pentru mine, acesta este Crăciunul pe care vreau să-l păstrez.