Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Deci tu îți pregăteai plecarea pe ascuns? a repetat Sorin, privindu-mă de parcă tocmai îi mărturisisem o trădare.
— Nu, Sorin. Încercam să mă asigur că nu rămân pe drumuri dacă într-o zi îmi spui să plec. Exact cum ai făcut acum.
Mariana a pus caserola cu ciorbă pe masă.
— Auzi la ea! Are bani ascunși și tot ea se plânge că nu este respectată!
Am privit-o.
— Doamnă Mariana, eu nu am ascuns bani din cheltuielile casei. Am plătit facturile, cumpărăturile și uneori chiar rata mașinii lui Sorin. Din ce mi-a rămas am economisit pentru mine.
— Dar stai fără chirie în apartamentul meu!
— Știu. Și v-am mulțumit pentru asta. Dar faptul că nu plătesc chirie nu înseamnă că trebuie să accept orice.
Sorin a intervenit nervos:
— Andreea, puteai să-mi spui că nu te simți bine aici!
Am început să râd amar.
— Ți-am spus de zeci de ori! Când mama ta intra cu cheia fără să ne anunțe. Când îmi muta lucrurile. Când hotăra ce mobilă avem. Și de fiecare dată îmi spuneai să o las în pace!
— Pentru că este mama mea!
— Și eu cine sunt, Sorin? Femeia care plătește facturile și trebuie să tacă?
N-a răspuns.
Mariana și-a luat geanta.
— Eu plec. Văd că nu mai sunt binevenită în propria mea casă.
— Nu despre asta este vorba, i-am spus.
Dar ieșise deja.
Am rămas singură cu Sorin.
El s-a așezat la masă și și-a acoperit fața cu palmele.
— Andreea, și eu m-am simțit prost în ultimul an. La serviciu lucrurile au mers rău, am câștigat mai puțin și tu îmi aminteai mereu ce plătești.
— Pentru că mă speriam când vedeam că nu ne ajung banii. Nu pentru că voiam să te umilesc.
— Dar așa mă simțeam. Ca și cum nu mai eram bun de nimic.
M-am așezat în fața lui.
— Sorin, nu te-am judecat niciodată pentru lunile în care ai câștigat mai puțin. Dar tu ai început să folosești apartamentul mamei tale ca să-mi amintești că nu am niciun drept aici.
A rămas tăcut.
— Și de ce ai acceptat să se mute Florin fără să mă întrebi?
— Pentru că nu avea unde să stea. Mama mi-a spus că este doar pentru o lună.
— Puteam să discutăm. Puteam să stabilim cât rămâne, cum contribuie și unde doarme. Dar voi ați hotărât, iar eu trebuia doar să accept.
Sorin a oftat.
— Poate ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate. Vreau să mă simt acasă lângă omul pe care îl iubesc.
În seara aceea am dormit în același pat, dar aproape că nu ne-am vorbit.
A doua zi mi-am cerut două ore libere de la clinică și am mers să văd o garsonieră în Berceni.
Era mică, într-un bloc vechi, dar se afla aproape de metrou.
Avea o bucătărie îngustă, un balcon și o baie care trebuia renovată cândva.
Nu era locuința la care visasem.
Dar când am intrat, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.
Liniște.
Agentul mi-a explicat condițiile de închiriere și mi-a spus că proprietara accepta un contract pe termen mai lung.
Am plecat de acolo fără să semnez imediat.
Voiam să mă gândesc bine.
În drum spre casă, mi-am amintit câte lucruri cumpărasem pentru apartamentul Marianei.
Canapeaua.
Cuptorul cu microunde.
O parte din electrocasnice.
Perdelele și covoarele.
Dar niciunul dintre lucrurile acelea nu mă făcuse să mă simt proprietara propriei vieți.
Seara i-am spus lui Sorin că vreau să ne despărțim o perioadă.
— Am găsit o garsonieră. Vreau să mă mut.
S-a uitat lung la mine.
— Deci chiar pleci?
— Da. Am nevoie să locuiesc undeva unde să nu mi se amintească mereu că pot fi dată afară.
— Andreea, dacă pleci acum, nu știu dacă ne mai întoarcem la ce eram.
Am simțit un nod în gât.
— Poate că tocmai asta este problema, Sorin. Ce eram nu ne făcea bine.
Nu a țipat.
Nu m-a amenințat.
Doar s-a ridicat și a ieșit pe balcon.
În zilele următoare am semnat contractul de închiriere și am început să-mi împachetez lucrurile.
Am discutat cu Sorin despre obiectele cumpărate împreună. Am luat lucrurile personale și câteva obiecte pentru care aveam documente, iar restul am stabilit să le împărțim fără scandal.
Mariana a aflat imediat.
M-a sunat într-o dimineață.
— Andreea, să știi că nu eu v-am despărțit!
— Nu am spus asta, doamnă Mariana.
— Sorin este foarte supărat. După tot ce a făcut pentru tine!
— Și eu sunt supărată. Dar nu vreau să mai discut despre relația noastră prin intermediul dumneavoastră.
— Adică acum nici să vorbesc nu mai am voie?
— Aveți voie să vorbiți cu fiul dumneavoastră. Eu și Sorin trebuie să ne rezolvăm singuri problemele.
Mi-a închis telefonul.
Prima seară în garsonieră a fost ciudată.
Nu aveam toate lucrurile așezate.
Am mâncat un sandviș pe marginea patului și am privit cutiile din jur.
Mi-era dor de Sorin.
De serile în care râdeam împreună.
De diminețile în care îmi pregătea cafeaua.
Dar nu-mi era dor de sentimentul că trebuia să cer voie pentru orice.
După aproape două săptămâni, Sorin m-a invitat la o cafea.
Ne-am întâlnit într-un local mic, aproape de metrou.
— Andreea, am vorbit cu Florin, mi-a spus. I-am explicat că nu poate sta la nesfârșit în apartament și că trebuie să-și găsească o soluție.
— Mă bucur.
— Și cu mama am discutat. I-am spus că nu trebuia să intre peste noi fără să anunțe.
L-am privit surprinsă.
— Cum a reacționat?
— S-a supărat. Mi-a spus că apartamentul este al ei și că nu are nevoie de permisiune.
— Exact asta încercam să-ți explic de patru ani.
Sorin a încuviințat.
— Știu. Cred că nu am vrut să văd.
Apoi m-a întrebat:
— Mai avem vreo șansă?
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Nu știu, Sorin. Încă te iubesc. Dar nu vreau să mă întorc într-un loc unde pot fi alungată la prima ceartă.
— Putem să căutăm o chirie împreună. Fără mama, fără Florin.
— Poate. Dar înainte trebuie să învățăm să discutăm despre bani și să luăm hotărârile împreună.
Nu ne-am împăcat atunci.
Am continuat să locuim separat și să ne vedem din când în când.
Nu știu dacă relația noastră va rezista.
Știu doar că, pentru prima dată după mult timp, nu mai iau decizii din frica de a rămâne fără un acoperiș deasupra capului.
Am înțeles că un om poate contribui la toate cheltuielile unei case și totuși să nu se simtă acasă.
Și că iubirea nu înseamnă doar să locuiești lângă cineva, ci să ai un cuvânt de spus în viața pe care o construiți împreună.
Sorin mi-a spus că, dacă nu-mi convine, pot să plec.
Am plecat.
Nu pentru că nu-l mai iubeam.
Ci pentru că aveam nevoie să aflu dacă pot fi iubită fără să trebuiască să accept orice doar ca să am unde locui.