Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu dosarul în mâini, privind spre Gabriel. Nu-mi venea să cred că omul cu care trăisem doisprezece ani tocmai recunoscuse că își trecuse casa pe numele bunicii ca să mă împiedice să cer ceva în cazul unui divorț.
— Gabriel, tu te pregăteai să divorțezi de mine?
— Nu, Veronica! Mama a spus că trebuie să protejăm proprietatea familiei.
— Care familie? am întrebat. Eu și copiii tăi nu suntem familia ta?
Rodica a intervenit imediat.
— Veronica, nu mai dramatiza! Terenul a fost al nostru. Gabriel avea dreptul să hotărască ce face cu el.
— Dar casa am ridicat-o împreună! Părinții mei și-au vândut căsuța de vacanță ca să ne ajute!
Simona a râs disprețuitor.
— Atunci cere-le părinților tăi să-ți cumpere alta!
M-am întors spre ea.
— Simona, te rog să ieși din casa mea.
Rodica a zâmbit.
— Tocmai ți-am explicat că nu mai este casa ta.
Am pus dosarul pe masă.
— Atunci o să vedem ce spune legea. Dar în seara asta vreau să plecați.
— Joi aștept cheile, Veronica! a spus Rodica, luându-și geanta.
Gabriel a rămas câteva clipe în prag.
— Veronica, eu n-am vrut să se ajungă aici.
— Dar ai semnat. Cât eu eram în spital cu băiatul nostru.
N-a mai răspuns. A plecat după mama lui.
În noaptea aceea am stat la masa din bucătărie până aproape de dimineață.
Am scos cutia cu facturi, extrasele bancare și caietul în care notasem cheltuielile construcției.
Ferestre. Acoperiș. Instalații. Parchet. Izolație. Uși.
Peste 150.000 de lei investiți de mine și din ajutorul părinților mei.
Am fotografiat documentele și am sunat-o pe mama.
— Mamă, Gabriel a donat casa bunicii lui. Rodica spune că trebuie să plec cu copiii.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Veronica, dar banii noștri? Toată munca ta?
— Tocmai de aceea nu vreau să renunț.
A doua zi am mers la o avocată recomandată de o colegă, Cornelia Bacovianul.
I-am povestit totul și i-am pus documentele pe birou.
Le-a studiat cu atenție.
— Veronica, trebuie să verificăm cum a fost dobândit terenul, când a fost construită casa și ce drepturi rezultă din contribuțiile fiecăruia. Faptul că Gabriel figura ca proprietar nu înseamnă automat că toate pretențiile dumneavoastră dispar prin donație.
— Dar poate să mă dea afară într-o săptămână?
— Nu doar pentru că soacra v-a spus asta. Situația locativă și drepturile fiecăruia trebuie clarificate legal. Nu semnați nicio renunțare și nu predați cheile sub presiune.
Pentru prima dată după două zile am simțit că pot respira.
Avocata mi-a cerut să aduc toate dovezile plăților și documentele privind ajutorul primit de la părinți.
Mi-a explicat și că donația putea fi contestată dacă existau temeiuri juridice, dar că rezultatul nu era garantat.
— Va trebui să aveți răbdare, mi-a spus.
— Am muncit cinci ani pentru casa aceea. Pot să mai am răbdare puțin.
Când m-am întors acasă, Gabriel mă aștepta în curte.
— Mama spune că ai fost la avocat.
— Da.
— Veronica, chiar vrei să ne judecăm?
— Tu chiar ai crezut că o să-mi iau copiii și o să plec fără să spun nimic?
Și-a coborât privirea.
— Mama m-a convins că, dacă divorțăm, o să pierd tot.
— Și ca să nu pierzi tu ceva, ai hotărât să pierd eu tot?
N-a răspuns.
— Gabriel, nu mai pot avea încredere în tine. De acum discutăm despre casă prin avocați.
În săptămânile următoare, Rodica m-a sunat aproape zilnic.
Ba îmi cerea să plec, ba îmi spunea că bunica Paraschiva este bolnavă și că eu vreau să-i distrug liniștea.
Într-o după-amiază a venit cu Simona la ușă.
— Veronica, hai să rezolvăm omenește, a început ea. Renunți la pretenții și te ajutăm să-ți găsești un apartament cu chirie.
— Și cei 150.000 de lei?
— Nu ai investit tu atât!
Am scos un dosar de pe etajeră.
— Am facturi, transferuri bancare și dovezi ale banilor primiți de la părinții mei. Nu mai discutăm pe presupuneri.
Simona a încetat să mai zâmbească.
— Vrei să ne distrugi familia pentru niște bani?
— Nu eu am donat casa pe ascuns. Și nu eu am cerut unei mame cu doi copii să plece într-o săptămână.
Le-am închis ușa fără să mai continui discuția.
Între timp, relația mea cu Gabriel se destrămase. Am început demersurile de divorț și am cerut să fie clarificate separat locuința copiilor și situația patrimonială.
Procesul privind casa nu s-a terminat repede.
Au fost necesare documente, verificări ale înscrierilor în cartea funciară și o expertiză privind valoarea construcției.
Părinții mei au confirmat sumele pe care ni le oferiseră. Muncitorii au prezentat dovezi ale plăților primite de la mine.
Rodica susținea în continuare că totul fusese făcut din banii lui Gabriel.
Dar documentele spuneau altceva.
După câteva luni, avocata m-a sunat.
— Veronica, partea adversă a propus o negociere.
Am rămas surprinsă.
— Rodica?
— Prin avocat. Se pare că Gabriel începe să înțeleagă cât de complicată poate deveni situația.
La întâlnire, Gabriel stătea lângă avocatul lui. Rodica nu venise.
— Veronica, vreau să terminăm, mi-a spus el.
— Și eu. Dar nu renunț la ceea ce am investit.
Gabriel a privit documentele de pe masă.
— Am greșit când am semnat donația. Mama mi-a spus că este singura cale să protejez casa.
— Ai protejat-o de soția ta, Gabriel. De mama copiilor tăi.
A încuviințat.
— Știu.
După mai multe discuții, Gabriel și bunica Paraschiva, prin procedurile legale necesare, au acceptat o soluție negociată care să permită transferul proprietății către mine, cu clarificarea contribuțiilor și a obligațiilor dintre noi.
Avocații au pregătit documentele, iar înțelegerea a fost formalizată și înscrisă în cartea funciară.
Nu a fost o victorie obținută peste noapte.
Dar, în cele din urmă, casa pentru care muncisem cinci ani a rămas locuința mea și a copiilor.
Când am primit documentele finale, am plâns.
Nu de bucurie zgomotoasă.
De oboseală.
De ușurare.
De durerea tuturor lunilor în care mă întrebasem dacă voi pierde totul.
Gabriel s-a mutat într-un apartament închiriat. Relația lui cu copiii a continuat în condițiile stabilite după separare.
Rodica nu m-a iertat niciodată.
Spunea rudelor că i-am luat fiului ei casa.
Dar eu nu mai încercam să-i schimb părerea.
Într-o duminică, după ce toate lucrurile se liniștiseră, i-am adus pe băieți în curte.
Cel mare a alergat spre camera lui.
Mezinul s-a oprit lângă mine.
— Mami, mai trebuie să plecăm de aici?
M-am aplecat și l-am îmbrățișat.
— Nu, iubirea mea. Acum avem dreptul să rămânem aici.
— Și tata?
Mi s-a strâns inima.
— Tata locuiește în altă parte, dar tot tatăl vostru rămâne.
Băiețelul a încuviințat și a fugit după fratele lui.
Am rămas singură în sufragerie.
Pe masa unde Rodica pusese dosarul de donație se afla acum o fotografie cu mine și copiii, făcută în fața casei neterminate.
Mi-am amintit de mâinile crăpate de mortar, de weekendurile petrecute pe șantier și de părinții mei care renunțaseră la căsuța lor de vacanță ca să ne ajute.
Dar mai ales mi-am amintit ziua în care Gabriel îmi spusese că semnase actele cât eram în spital cu băiatul nostru.
Atunci crezusem că pierdusem tot.
Acum înțelegeam că nu dosarul Rodicăi fusese cel mai dureros lucru.
Ci faptul că soțul meu se pregătise să mă lase fără nimic, în timp ce eu încă aveam încredere în el.
Am păstrat o copie a donației într-un sertar.
Nu ca să mă răzbun.
Ci ca să nu uit niciodată că munca, sacrificiile și încrederea unei femei nu trebuie lăsate la mila celor care îi spun că este familie, dar o tratează ca pe o străină.
Casa era, în sfârșit, locul în care eu și copiii mei puteam trăi liniștiți.
Și de data aceasta nu mai aveam nevoie de promisiunile nimănui ca să știu că avem dreptul să fim acolo.