Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ana privea femeia din fața ei fără să știe ce să spună. Strângea buchețelele de flori la piept, iar fotografia mamei îi tremura între degete.
— Dumneavoastră sunteți bunica mea? a întrebat într-un târziu.
Femeia a încuviințat, cu ochii plini de lacrimi.
— Da, draga mea. Mă numesc Elisabeta. Sunt mama Cristinei.
— Dar mama mi-a spus că ați alungat-o de acasă când ați aflat că mă așteaptă.
Elisabeta și-a coborât privirea.
— Așa este, Ana. Și este cel mai mare regret al vieții mele.
Fetița a făcut un pas înapoi.
— Atunci de ce n-ați căutat-o? Mama a fost singură atâția ani!
Bunica s-a așezat pe banca de lângă gard.
— Tatăl ei, bunicul tău Vasile, era un om foarte aspru. Când Cristina ne-a spus că este însărcinată, avea douăzeci și doi de ani. El s-a înfuriat și i-a spus să plece dacă nu vrea să renunțe la copil.
— Și dumneavoastră?
— Eu am tăcut. Am crezut că se va întoarce după câteva zile. Dar zilele s-au făcut luni, apoi ani. Iar eu n-am avut curajul să-mi înfrunt soțul.
Ana și-a șters obrazul.
— Mama a plâns mult din cauza asta.
— Știu, copilă. Sau poate abia acum înțeleg cât de mult.
— Când era bolnavă, uneori vorbea despre dumneavoastră. Spunea că ar fi vrut să vă mai vadă măcar o dată.
Elisabeta și-a acoperit fața cu mâinile.
— Doamne… Fata mea…
După câteva clipe, Ana a deschis geanta mică pe care o purta pe umăr.
— Mama mi-a lăsat ceva. Mi-a spus că, dacă o să-mi întâlnesc vreodată bunica, trebuie să-i dau.
A scos un plic alb, împăturit cu grijă.
Elisabeta l-a privit încremenită.
— Este pentru mine?
— Da. Mama l-a scris când era foarte bolnavă.
Femeia a desfăcut plicul cu mâinile tremurând.
Înăuntru era o foaie pe care recunoștea scrisul fiicei sale.
„Mamă,
Nu știu dacă o să ne mai întâlnim vreodată. Eu te-am iertat demult. Dar, dacă într-o zi Ana va ajunge la tine, te rog să n-o alungi și pe ea.
E un copil bun. Și nu mai are pe nimeni.
Cristina.”
Elisabeta a citit scrisoarea de două ori.
Apoi a izbucnit în plâns.
— M-a iertat… Fata mea m-a iertat și eu nici măcar n-am fost lângă ea când a murit!
Ana stătea nemișcată.
— Bunico… Mama a fost foarte bună cu mine. Chiar și când era bolnavă, tot de mine se îngrijea.
Elisabeta a ridicat privirea.
Era prima dată când Ana îi spusese „bunico”.
— Știu, sufletul meu. Cristina avea o inimă mare încă de când era mică.
— Vreți să-mi povestiți despre ea? Despre când era copil?
Elisabeta a zâmbit printre lacrimi.
— Mai mult decât orice.
Atunci Ana s-a așezat lângă ea.
Bunica i-a povestit cum Cristina învățase să meargă pe bicicletă, cum aducea acasă pisici găsite pe stradă și cum îi plăcea să cânte în timp ce făcea curățenie.
Ana a început să zâmbească.
— Și mie îmi cânta când făcea mâncare!
— Vezi? Unele lucruri nu se schimbă niciodată.
După câteva minute, Ana a întrebat încet:
— Bunico, dumneavoastră vreți să mă cunoașteți? Adică… și după ziua de azi?
Elisabeta i-a prins ușor mâna.
— Da, Ana. Dar nu vreau să-ți promit lucruri pe care nu le-am discutat încă. Vreau să vorbesc cu tanti Ileana și cu oamenii care se ocupă de tine. Vreau să aflu cum te pot ajuta.
— Eu nu vreau să mai rămân singură, a șoptit fetița.
— Și eu vreau să ai oameni lângă tine, draga mea. Dacă îmi vei da voie, aș vrea să fiu unul dintre ei.
În acel moment a apărut tanti Ileana, vecina care o însoțise pe Ana la Iași.
Când a aflat cine era Elisabeta, a rămas fără cuvinte.
— Doamnă, Cristina a vorbit de multe ori despre mama ei. Dar n-am știut niciodată unde locuiți.
— Nici eu n-am știut unde este fata mea, a răspuns Elisabeta. Am încercat s-o caut după moartea soțului meu, dar trecuseră prea mulți ani.
Cele trei au stat mult de vorbă. Elisabeta le-a dat datele ei de contact și a cerut să poată discuta cu persoanele de la Protecția Copilului care se ocupau de situația Anei.
Înainte să plece de la pelerinaj, Ana i-a întins bunicii buchetele rămase.
— Le-am păstrat pentru Sfânta Parascheva. Dar aș vrea să ducem câteva și la mama.
Elisabeta a încuviințat.
— Mergem, copilă. Dacă tanti Ileana este de acord, mergem împreună.
A doua zi, Elisabeta a ajuns la mormântul Cristinei.
A îngenuncheat lângă cruce și a așezat florile pe pământ.
— Cristina, mama… Am venit prea târziu pentru tine.
Vocea i s-a frânt.
— Te-am lăsat să pleci când aveai cea mai mare nevoie de mine. Și am pierdut toți anii în care aș fi putut să te țin în brațe.
Ana stătea lângă ea, cu mâinile împreunate.
— Dar ai lăsat în urmă o fetiță minunată, a continuat Elisabeta. Și îți promit că voi face tot ce pot ca ea să nu se mai simtă părăsită.
Ana s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Bunico, mama spunea că oamenii pot greși foarte rău, dar că uneori merită să primească o a doua șansă.
Elisabeta a strâns-o la piept.
— Mama ta a fost mai înțeleaptă decât mine, copilă.
În săptămânile următoare, Elisabeta a ținut legătura cu Ana și cu tanti Ileana. A prezentat documentele care dovedeau legătura de rudenie și a început demersurile necesare pentru a fi evaluată ca persoană care ar putea avea grijă de nepoata ei.
Nu a fost simplu. Ana trecuse printr-o pierdere uriașă, iar faptul că își găsise bunica nu ștergea durerea după mama ei.
Uneori vorbea mult cu Elisabeta. Alteori nu avea chef să răspundă la telefon.
Bunica nu o presa.
Îi trimitea câte un mesaj scurt:
„Bunica este aici când vrei să vorbim.”
După o perioadă de evaluări și discuții, autoritățile au stabilit că Ana putea locui în siguranță cu bunica ei, cu sprijinul și monitorizarea necesare.
În prima seară petrecută împreună, Elisabeta i-a arătat o cutie veche cu fotografii.
În ele era Cristina la școală, la serbări, în curtea casei părintești.
Ana le-a privit mult timp.
— Bunico, pot să păstrez fotografia asta cu mama când era mică?
— Poți să le păstrezi pe toate, draga mea.
Înainte de culcare, Ana s-a oprit în pragul camerei.
— Bunico?
— Da, sufletul meu?
— Noapte bună.
Elisabeta a simțit că i se umplu ochii de lacrimi.
— Noapte bună, Ana.
După ce fetița a intrat în cameră, bunica a rămas câteva clipe pe hol.
Nu putea schimba trecutul.
Nu mai putea să-și îmbrățișeze fiica sau să-i ceară iertare privind-o în ochi.
Dar putea să nu repete aceeași greșeală.
În ziua în care cumpărase flori de la o fetiță necunoscută, Elisabeta crezuse că face un gest mic de bunătate.
Nu știa că acea copilă era nepoata pe care nu o întâlnise niciodată.
Și nici că fiica ei, pe care o pierduse din cauza orgoliului și a tăcerii, îi lăsase o ultimă rugăminte.
„Te rog să n-o alungi și pe ea.”
Elisabeta a păstrat scrisoarea Cristinei într-o cutie, lângă fotografiile vechi.
Și în fiecare dimineață, când Ana îi spunea „Bună dimineața, bunico”, își amintea cât de mulți ani pierduse așteptând ca fiica ei să facă primul pas.
Acum nu mai voia să piardă nici măcar o zi din viața nepoatei sale.