Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Maria! Puiul mamii!
Elena a grăbit pasul spre baldachin, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
Fetița stătea lângă preot, cu o mânuță sprijinită de marginea împodobită a raclei Sfintei Parascheva.
Când a auzit glasul mamei, Maria s-a întors brusc.
Ochii i s-au luminat.
Și-a întins amândouă brațele spre Elena, iar buzele au început să i se miște.
— Ma… ma…
Elena s-a oprit pentru o clipă.
Credea că nu auzise bine.
— Maria, iubirea mea, mama este aici!
Fetița a făcut un pas spre ea.
Și atunci, cu o voce mică, nesigură, a rostit:
— Mama… vino!
Elena a încremenit.
În jurul ei, pelerinii continuau să înainteze, dar femeia nu mai auzea nimic.
Șase ani așteptase să audă acel cuvânt.
Șase ani în care își dusese fetița la medici, la evaluări și la terapii.
Șase ani în care îi spusese în fiecare dimineață „Mama este aici”, fără să primească vreodată un răspuns în cuvinte.
— Ce-ai spus, puiul mamii? a șoptit ea.
Maria a întins din nou brațele.
— Mama… vino!
Elena a căzut în genunchi lângă fetiță și a cuprins-o în brațe.
— Doamne Dumnezeule! Maria, tu ai vorbit!
O strângea la piept și plângea.
— Iubirea mea, mama a venit! Sunt aici! Nu mai plec nicăieri!
Fetița și-a lipit obrazul de umărul ei și a rămas îmbrățișată cu mama sa.
Preotul, care asistase la întâlnire, s-a apropiat cu blândețe.
— Doamnă, dumneavoastră sunteți mama fetiței?
Elena a încuviințat printre lacrimi.
— Da, părinte. Este Maria mea. Am pierdut-o la coadă și am crezut că nu o mai găsesc!
— Slavă Domnului că sunteți din nou împreună.
— Părinte… fetița mea nu a vorbit niciodată până astăzi!
Preotul a privit-o pe Maria, apoi pe mama ei.
— Atunci aveți un motiv în plus de bucurie. Dar cel mai important este că ați găsit-o sănătoasă.
Elena și-a șters ochii.
— Am venit aici să mă rog pentru ea. De șase ani îmi doresc să-i aud vocea. Și tocmai când am crezut că am pierdut-o, am auzit-o chemându-mă!
O femeie mai în vârstă, care aștepta în apropiere, și-a dus batista la ochi.
— Doamne, ce bucurie pentru o mamă!
Jandarmul care o însoțise pe Elena s-a apropiat și a verificat că totul era în regulă.
— Doamnă, haideți să ieșim puțin într-un loc mai liniștit. A fost o sperietură mare pentru amândouă.
Elena a încuviințat.
A luat-o pe Maria de mână și, înainte să plece, s-a întors pentru o clipă spre racla Sfintei Parascheva.
— Sfântă Parascheva, îți mulțumesc că mi-am găsit copilul. Și pentru bucuria pe care am trăit-o astăzi.
Apoi a ieșit împreună cu fetița.
Pe o bancă, într-o zonă mai liniștită, Elena i-a desfăcut Mariei paltonașul și i-a dat puțină apă.
Fetița părea obosită, dar era liniștită.
— Puiule, mama s-a speriat foarte tare. Să nu mai pleci niciodată singură de lângă mine, bine?
Maria a încuviințat.
Elena i-a mângâiat obrazul.
Ar fi vrut să o roage să repete cele două cuvinte.
Să le audă încă o dată.
Să fie sigură că nu le visase.
Dar când a văzut cât era de obosită, n-a insistat.
— Te iubesc, Maria. Știi asta, nu?
Fetița i-a cuprins gâtul cu brațele și a sărutat-o pe obraz.
Elena a zâmbit printre lacrimi.
— Știu, iubirea mea. Știu că și tu mă iubești.
În seara aceea, când au ajuns la locul unde erau cazate, Elena a sunat-o pe mama ei.
— Mamă, trebuie să-ți povestesc ceva!
— Ce s-a întâmplat, Elena? Ești bine?
— Maria a vorbit!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cum adică a vorbit?
— Mi-a spus „Mama, vino!”. De două ori, mamă! Am auzit-o cu urechile mele!
Bunica a început să plângă.
— Doamne, Elena… Cât ai așteptat ziua asta!
— Știu, mamă. Dar mi-a fost atât de frică atunci când am pierdut-o! Pentru câteva minute am crezut că nu o să-mi mai văd copilul!
— Important este că ai găsit-o. Iar cu vorbitul, aveți răbdare. Să continuați tot ce v-au recomandat specialiștii.
— Așa o să facem.
În zilele următoare, Elena i-a povestit logopedului întâmplarea.
I-a explicat exact ce auzise, în ce împrejurări și cum reacționase Maria.
Specialistul s-a bucurat de veste, dar i-a explicat că apariția unor cuvinte nu înseamnă că toate dificultățile de comunicare au dispărut.
— Este un moment important, doamnă Elena. Îl vom urmări și vom continua să lucrăm cu Maria în ritmul ei.
Elena a încuviințat.
— Nu vreau să o grăbesc. Vreau doar să o ajut.
Au continuat ședințele de terapie.
Au fost zile în care Maria încerca să imite câte un sunet și zile în care comunica numai prin gesturi, așa cum făcuse până atunci.
Uneori Elena se întreba dacă va mai auzi acele două cuvinte.
Dar nu îi cerea fetiței să le repete pentru rude sau vecini.
Nu voia ca bucuria aceea să se transforme într-o presiune pentru copil.
Într-o seară, la câteva săptămâni după pelerinaj, Elena pregătea cina.
Maria stătea la masa din bucătărie și colora o foaie cu creioane.
La un moment dat, fetița s-a ridicat și a venit lângă ea.
A tras-o ușor de mânecă.
— Ce este, iubirea mea? Vrei apă?
Maria a clătinat din cap.
— Vrei să-mi arăți desenul?
Fetița a privit-o atent.
Apoi și-a deschis brațele.
Elena s-a aplecat să o îmbrățișeze.
Și atunci a auzit, foarte încet:
— Mama…
A simțit că i se umplu ochii de lacrimi.
Dar de data aceasta nu a izbucnit în plâns.
A zâmbit și a luat-o în brațe.
— Da, iubirea mea. Mama este aici.
Maria și-a sprijinit capul pe umărul ei.
Elena a rămas așa câteva clipe, legănând-o ușor.
Nu știa câte cuvinte va putea rosti fetița în viitor.
Nu știa cât timp vor mai avea nevoie de terapie și nici ce provocări îi așteptau.
Dar știa că Maria o iubise în fiecare zi din cei șase ani, chiar și atunci când nu putuse să-i spună asta.
Înainte de culcare, i-a aranjat păturica și a sărutat-o pe frunte.
— Noapte bună, puiul mamii. Te iubesc mai mult decât orice pe lume.
Maria i-a zâmbit și i-a atins obrazul cu mânuța.
Elena a stins lumina și a rămas câteva clipe lângă ușă.
Și-a amintit ziua aceea de octombrie, mulțimea de pelerini, spaima de a nu-și găsi copilul și cele două cuvinte auzite lângă racla Sfintei Parascheva.
„Mama… vino!”
Pentru alți oameni erau două cuvinte obișnuite.
Pentru ea însemnau șase ani de așteptare, speranță și iubire.
Dar cea mai importantă lecție o învățase chiar de la fetița ei.
Că iubirea unui copil nu începe în ziua în care reușește să spună „mama”.
Există deja în fiecare zâmbet, în fiecare îmbrățișare și în fiecare mânuță întinsă spre omul care îl iubește.
Iar pentru Elena, ziua de la Sfânta Parascheva avea să rămână nu doar ziua în care auzise pentru prima dată glasul Mariei, ci și ziua în care înțelesese cât de prețios era fiecare moment petrecut alături de ea.