Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ioana și-a coborât privirea când am întrebat-o dacă Andrei știa că îl căutasem timp de trei ani.
— Da, doamnă Elena. Știe.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Și totuși nu m-a sunat niciodată?
— I-a fost rușine. Mi-a spus că ultima dumneavoastră ceartă a fost foarte urâtă și că nu mai avea curaj să se întoarcă.
M-am uitat la cele două fetițe din cărucior.
— Dar tu de cât timp îl cunoști?
— De aproape doi ani și jumătate. Ne-am întâlnit la atelierul unde lucra.
— Și ție ce ți-a povestit despre mine?
Ioana a ezitat.
— Că nu mai vorbiți. Că nu ați fost de acord cu meseria pe care și-a ales-o.
— Nu am fost de acord, am recunoscut. Dar asta nu înseamnă că am încetat să-l iubesc!
Mi-au dat lacrimile.
— Ioana, eu am mers la poliție. Am lipit afișe. Am sunat la spitale. Trei ani m-am culcat întrebându-mă dacă băiatul meu mai trăiește!
Tânăra a încuviințat.
— Știu. Am aflat anul trecut că fusese declarat dispărut. L-am rugat de multe ori să vă contacteze.
— Și unde este acum?
— La câteva străzi de aici. M-a rugat să vin eu prima.
Am privit-o îndelung.
— Sună-l, te rog.
Ioana a scos telefonul.
Andrei a răspuns după câteva secunde.
— Ioana? Este totul bine?
Am întins mâna după telefon.
— Andrei?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Apoi am auzit o voce pe care o recunoșteam și după trei ani.
— Mamă…
Am început să plâng.
— Băiatul meu, ești bine?
— Da, mamă.
— Atunci vino acasă. Te rog, vino să te văd!
— Nu știu dacă poți să mă ierți.
— Andrei, am petrecut trei ani fără să știu dacă mai trăiești. Nu putem rezolva totul la telefon. Vino să vorbim.
— Vin, mamă.
Am închis și m-am așezat lângă cărucior.
Ioana a luat-o în brațe pe una dintre fetițe.
— Ea este Sofia, mi-a spus. Iar cea care doarme este Maria.
Le-am privit cu ochii plini de lacrimi.
— Nici nu știți cât de mult mi-am dorit să am nepoți…
După aproape o oră, cineva a bătut la ușă.
Am știut că este Andrei înainte să deschid.
Stătea pe verandă, cu mâinile în buzunare.
Era mai înalt decât mi-l aminteam. Avea barbă scurtă și părea mai matur.
Dar ochii erau aceiași.
— Bună, mamă.
Am rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi m-am apropiat și l-am îmbrățișat.
— Copilul meu… Unde ai fost atâta vreme?
Andrei a început să plângă.
— Iartă-mă, mamă.
L-am strâns la piept.
— Intră. Avem multe de vorbit.
Ne-am așezat în bucătăria în care luaserăm micul dejun împreună în ultima lui dimineață acasă.
— Spune-mi adevărul, Andrei. De ce ai dispărut?
Și-a privit mâinile.
— După cearta noastră, am crezut că nu mai vrei să mă vezi. Mi-ai spus că îmi arunc viitorul la gunoi.
— Eram supărată. Dar nu ți-am spus să pleci pentru totdeauna!
— Știu asta acum. Atunci eram încăpățânat și furios. Am lăsat mașina într-o parcare și am plecat cu autobuzul la un prieten din alt oraș.
— Și telefonul?
— S-a stricat după câteva zile. Mi-am cumpărat altul, dar n-am vrut să-ți dau numărul.
Am simțit din nou durerea celor trei ani.
— Andrei, poliția te căuta. Eu te căutam. Cum ai putut să ne lași să credem că ți s-a întâmplat ceva?
Și-a șters ochii.
— La început am vrut să mă întorc după câteva zile. Apoi am aflat că mă căutai. Mi-a fost rușine și am tot amânat. Cu fiecare lună care trecea, îmi era mai greu să te sun.
— Dar știai că sufăr!
— Da, mamă. Și nu am nicio scuză.
Am rămas tăcută.
— Am greșit și eu când nu te-am ascultat, i-am spus. Tu voiai să devii mecanic, iar eu credeam că numai facultatea îți poate oferi un viitor bun.
— Am terminat școala de calificare, mamă. Lucrez într-un atelier și îmi place ceea ce fac.
— Mă bucur pentru tine. Dar puteai să-mi spui că ești în viață. Atât îți ceream.
Andrei a încuviințat.
— Știu.
Din sufragerie s-a auzit plânsul uneia dintre gemene.
Andrei s-a ridicat imediat.
— Cred că Maria s-a trezit.
L-am urmărit cum a luat-o cu grijă în brațe și a început să o liniștească.
Fiul meu devenise tată.
Și eu pierdusem trei ani din viața lui.
După ce fetița s-a liniștit, Andrei s-a întors spre mine.
— Mamă, când s-au născut Sofia și Maria, m-am gândit la tine. Mi-am imaginat cum ar fi dacă într-o zi ar dispărea și ele fără să-mi spună unde sunt.
A făcut o pauză.
— Atunci am înțeles cât rău ți-am făcut.
Am privit haina verde așezată pe spătarul scaunului.
— Te iubesc, Andrei. Dar nu pot să mă prefac că acești trei ani n-au existat.
— Nu-ți cer asta.
— O să avem nevoie de timp ca să ne recâștigăm încrederea.
— Sunt pregătit, mamă.
În zilele următoare, Andrei a mers la poliție pentru a-și confirma identitatea și pentru a clarifica situația dispariției sale.
Am fost alături de el.
Nu voiam ca oamenii care îl căutaseră să continue să creadă că este dispărut.
După aceea, am început să ne vedem mai des.
Andrei venea cu Ioana și cu gemenele.
Uneori stăteam la masă și vorbeam despre anii pierduți.
Alteori mă ajuta prin curte, așa cum făcea când era adolescent.
Dar nu toate discuțiile erau ușoare.
Într-o zi mi-a spus că aveau probleme cu banii.
— Mamă, mutarea ne-a consumat economiile. Avem cheltuieli cu fetele și nu prea ne descurcăm.
L-am ascultat.
— Vă pot ajuta cu scutece, lapte și lucrurile de care au nevoie fetițele. Dar trebuie să vă organizați și voi cheltuielile.
Andrei a părut dezamăgit.
— Credeam că te vei bucura să ne ajuți.
— Mă bucur, mamă. Dar nu vreau să confundăm împăcarea noastră cu banii. Vreau să vii la mine pentru că sunt mama ta, nu doar când ai nevoie de ajutor.
A tăcut câteva secunde.
— Ai dreptate.
În săptămânile următoare, Andrei și Ioana și-au făcut un buget. El a acceptat câteva ture suplimentare, iar eu le-am cumpărat lucrurile necesare pentru gemene.
Într-o duminică, Andrei a venit singur.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva.
— Te ascult.
— În toți acești ani am crezut că, dacă mă întorc, o să-mi reproșezi tot ce am făcut. Dar acum înțeleg că tu ai fi vrut doar să știi că sunt bine.
Mi-au dat lacrimile.
— Exact asta, Andrei.
— Îmi pare rău că n-am avut curajul să te sun.
I-am prins mâna.
— Nu mai putem schimba trecutul. Dar putem avea grijă de ce facem de acum înainte.
Au trecut câteva luni.
Andrei mă sună aproape în fiecare seară.
Uneori vorbim doar cinci minute.
Alteori îmi povestește despre serviciu, despre Ioana sau despre fetițe.
Nu toate rănile s-au vindecat.
Mai sunt zile în care mă uit la fotografiile lui din adolescență și mă doare gândul că am pierdut trei ani din viața singurului meu copil.
Dar acum știu unde este.
Știu că este bine.
Și știu că, atunci când îmi spune că mă sună mâine, chiar o face.
Într-o după-amiază, Andrei a venit cu Ioana și cu gemenele.
Am făcut o fotografie împreună, pe veranda casei.
Eu țineam în brațe pe Sofia și Maria, iar Andrei stătea lângă mine.
După ce au plecat, am observat haina lui verde agățată în cuier.
Am atins cusătura strâmbă de lângă buzunar.
Mi-am amintit dimineața în care îl văzusem plecând cu ea.
Și dimineața în care aceeași haină se întorsese la ușa mea, peste căruciorul celor două nepoțele.
Atunci am crezut că Dumnezeu îmi trimisese răspunsul la rugăciunile mele.
Dar am înțeles că adevărata împăcare nu venise odată cu scrisoarea.
Venise în fiecare zi în care Andrei alesese să nu mai fugă de mine.
În fiecare telefon.
În fiecare vizită.
În fiecare promisiune respectată.
Și, pentru prima dată după trei ani, când mi-am privit fiul plecând pe poartă, nu m-am mai întrebat dacă îl voi revedea vreodată.
Știam că se va întoarce.