Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 L-am privit pe Bogdan fără să-mi vină să cred ce tocmai îmi spusese.
— Asta te preocupă acum? Să nu afle colegii despre noi?
Și-a retras mâna de pe brațul meu.
— Laura, te rog. Nu este momentul să discutăm.
— Atunci când era momentul? Ieri, când îmi spuneai că abia aștepți să avem un viitor împreună? Sau astăzi, când te-ai logodit cu Ioana?
Bogdan a privit repede în jur.
— Vorbește mai încet!
Am simțit că mă sufoc.
— Nu, Bogdan. Am vorbit încet aproape un an. Ne-am ascuns în restaurante, în hoteluri și în excursii. Am acceptat să mă prefac la serviciu că suntem doar colegi. Și acum aflu că te însori cu altcineva!
— Lucrurile sunt mai complicate decât crezi.
Am început să râd amar.
— Ce este complicat? Faptul că m-ai mințit pe mine sau că ai mințit-o și pe ea?
În acel moment, Ioana s-a apropiat.
— Bogdan, ce se întâmplă? Laura, ești bine?
M-am uitat la femeia pe care o ajutasem să se acomodeze în firmă.
Nu știam dacă și ea fusese mințită.
— Ioana, am întrebat încet, tu știi că Bogdan avea o relație cu mine?
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim?
Bogdan a intervenit imediat.
— Laura este supărată. A avut un accident cu tortul și nu se simte bine.
Atunci am înțeles cât de departe era dispus să meargă ca să-și păstreze imaginea.
— Nu, Bogdan. Nu sunt confuză și nici nu inventez lucruri. Am avut o relație aproape un an. Și am mesajele care dovedesc asta.
Ioana a făcut un pas înapoi.
— Bogdan, este adevărat?
El a tăcut.
— Răspunde-mi! a insistat ea.
— Ioana, hai să discutăm în altă parte.
— Deci este adevărat…
Am simțit că îmi dau din nou lacrimile, dar de data aceasta nu mai voiam să stau acolo.
— Ioana, îmi pare rău că ai aflat așa. Eu nu am știut despre voi. Dacă aș fi știut, nu aș fi continuat relația.
Mi-am luat geanta și am ieșit din salon.
Nu m-am mai uitat înapoi.
Afară era frig. M-am așezat pe o bancă, lângă intrare, cu rochia pătată de cremă și cu mâinile tremurând.
Telefonul a început să sune.
Bogdan.
Am respins apelul.
Apoi a venit un mesaj.
„Laura, ai distrus o seară importantă. Trebuia să discutăm civilizat.”
L-am citit de două ori.
El se logodise cu altcineva în fața mea, iar eu eram cea care distrusese seara.
Am deschis conversațiile noastre din ultimele luni.
„Te iubesc.”
„Mai ai puțină răbdare.”
„În curând nu va mai trebui să ne ascundem.”
Am făcut copii ale mesajelor și le-am păstrat.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru că începusem să mă tem că Bogdan va încerca să nege totul.
În noaptea aceea am mers la părinții mei.
Mama mi-a deschis ușa și, când m-a văzut cu ochii umflați și rochia pătată, m-a întrebat speriată:
— Laura, ce-ai pățit?
Am început să plâng.
— Mamă, m-a mințit. Aproape un an m-a mințit.
M-a luat în brațe și m-a dus în bucătărie.
I-am povestit totul.
Nu m-a certat că avusesem o relație secretă cu șeful meu.
Nu mi-a spus că trebuia să fiu mai atentă.
Doar m-a ascultat.
La sfârșit mi-a spus:
— Laura, ai pierdut un bărbat care nu te-a respectat. Dar să nu te pierzi și pe tine încercând să înțelegi de ce a făcut asta.
A doua zi dimineață, telefonul meu era plin de mesaje.
Câțiva colegi mă întrebau dacă sunt bine.
O colegă îmi trimisese fotografii de la petrecere și îmi spusese că Bogdan plecase împreună cu Ioana la scurt timp după mine.
Ioana îmi scrisese și ea.
„Laura, putem vorbi? Trebuie să știu adevărul.”
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
A venit fără inelul de logodnă.
S-a așezat în fața mea și m-a privit direct.
— De cât timp erați împreună?
— De aproape un an.
Ioana și-a coborât privirea.
— Mie mi-a spus că nu are pe nimeni. Am început să ieșim împreună la puțin timp după ce m-am angajat.
Am simțit un nod în stomac.
— Deci avea două relații în același timp.
A încuviințat.
— Mi-a spus că tu te-ai atașat de el și că ai interpretat greșit câteva întâlniri.
Am scos telefonul.
— Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Pot să-ți arăt mesajele.
Ioana le-a citit în tăcere.
La un moment dat, și-a dus mâna la gură.
— Mi-a trimis și mie aproape aceleași cuvinte…
Am rămas amândouă fără replică.
— Nu vreau să ne certăm pentru el, i-am spus. Eu am crezut că sunt singura femeie din viața lui. Probabil și tu ai crezut același lucru.
Ioana a încuviințat.
— Am rupt logodna. Nu pot să mă căsătoresc cu un om care m-a mințit de la început.
Nu m-am bucurat.
Știam cât de tare o durea.
La serviciu, lucrurile deveniseră complicate.
Bogdan nu mă mai saluta ca înainte. Îmi trimitea observații pentru greșeli mărunte și îmi cerea rapoarte pe care până atunci nu le solicitase.
Într-o zi m-a chemat în biroul lui.
— Laura, trebuie să separăm viața personală de cea profesională.
Am încuviințat.
— Sunt de acord.
— Atunci vreau să nu mai existe discuții despre ce s-a întâmplat la petrecere.
— Eu nu am început nicio discuție la serviciu, Bogdan. Dar nici nu voi accepta să fiu tratată diferit pentru că relația noastră s-a terminat.
A părut surprins.
— Mă ameninți?
— Nu. Îți spun doar că vreau să-mi fac meseria în liniște.
Am început să documentez solicitările profesionale și să păstrez comunicările importante în scris.
Între timp, am trimis câteva CV-uri.
Nu voiam să plec impulsiv, fără un alt loc de muncă.
Dar nici nu mai voiam să depind profesional de bărbatul care mă umilise.
După aproape două luni am primit o ofertă de la o altă firmă din Brașov.
Salariul era puțin mai bun, iar postul presupunea responsabilități asemănătoare.
Am acceptat.
Când i-am depus demisia, Bogdan m-a privit lung.
— Chiar pleci?
— Da.
— Laura, nu trebuia să se termine așa.
Am zâmbit trist.
— Nu eu am hotărât cum să se termine, Bogdan.
Nu i-am mai spus nimic.
În ultima zi de serviciu, câteva colege au venit să mă îmbrățișeze.
Ioana își găsise și ea un alt loc de muncă.
Nu deveniserăm prietene apropiate, dar nici nu ne mai priveam ca două rivale.
Amândouă înțeleseserăm că nu noi trebuia să ne cerem scuze una alteia pentru minciunile lui Bogdan.
Într-o sâmbătă, George, prietenul meu din facultate, m-a invitat la cafea.
— Laura, ai dispărut de tot în ultima vreme, mi-a spus. Ești bine?
I-am povestit pe scurt ce se întâmplase.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Știi ce mă bucură? mi-a spus la sfârșit.
— Ce?
— Că nu ai rămas acolo doar ca să-i demonstrezi ceva.
Am zâmbit.
— Am vrut, la început. Voiam să mă vadă în fiecare zi și să regrete.
— Și acum?
— Acum vreau doar să-mi fie bine.
Am băut cafeaua și am vorbit despre lucruri obișnuite.
Despre serviciu.
Despre părinții noștri.
Despre planurile pentru vară.
Pentru prima dată după mult timp, nu mă gândeam la Bogdan.
Nu știu dacă între mine și George va exista vreodată mai mult decât o prietenie.
Și nici nu mă grăbesc să aflu.
Am înțeles că nu trebuie să înlocuiesc imediat un bărbat cu altul ca să demonstrez că sunt fericită.
În ziua în care am împlinit 35 de ani, mi-am cumpărat singură un buchet de flori.
M-am îmbrăcat frumos și am ieșit la cină cu mama și câțiva prieteni.
Nu a existat nicio surpriză spectaculoasă.
Niciun inel.
Nicio declarație în fața unei săli pline.
Dar am râs din toată inima.
Și, când m-am întors acasă, mi-am amintit de rochia mov-prună pe care o purtasem în seara aceea îngrozitoare.
O curățasem și o păstrasem.
Nu pentru că voiam să-mi amintesc umilința.
Ci pentru că rochia nu avea nicio vină.
Eu nu aveam nicio vină pentru faptul că un bărbat alesese să mă mintă.
Greșisem când acceptasem să fiu ascunsă atât de mult timp și când confundasem promisiunile cu faptele.
Dar nu trebuia să-mi petrec restul vieții pedepsindu-mă pentru asta.
În seara în care Bogdan a cerut-o pe Ioana în căsătorie, am crezut că pierdusem totul.
Acum știu că pierdusem doar viitorul pe care mi-l imaginasem alături de un om care nu fusese sincer cu mine.
Iar uneori, cea mai importantă schimbare din viața unei femei începe exact în momentul în care încetează să mai aștepte să fie aleasă de cineva care nu o respectă.