Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata a apucat scaunul lui Laurențiu de la masa mirilor și l-a tras câțiva metri mai departe de al meu.
Picioarele scaunului au scârțâit pe podea.
În sală s-a făcut o liniște apăsătoare.
Laurențiu a încetat să mai zâmbească.
— Domnule Gheorghe, ce faceți?
Tata nu i-a răspuns.
S-a dus la o masă liberă, a luat un alt scaun și l-a așezat lângă mine.
Apoi s-a așezat.
— Tată… am șoptit eu.
Mi-a întins un șervețel curat.
— Eu stau cu fiica mea.
Atât a spus.
Nu a țipat. Nu l-a amenințat pe Laurențiu. Nici măcar nu i-a reproșat ceva.
Doar a rămas lângă mine, în timp ce eu încercam să-mi șterg frișca de pe față.
Mama a venit și ea.
— Hai, Raluca, să mergem puțin la baie.
Am plecat împreună cu ea. În spatele nostru, muzica a început din nou, dar atmosfera nu mai era aceeași.
În baie, mama m-a ajutat să-mi curăț rochia și să-mi aranjez părul.
— Îmi pare rău, fata mea, mi-a spus.
— Mamă, l-am rugat de patru ori să nu facă asta.
— Știu.
— Mi-a promis!
Mama m-a îmbrățișat.
— Nu trebuie să te prefaci că ți se pare amuzant doar pentru că ceilalți au râs.
Când am ieșit pe hol, Laurențiu mă aștepta.
— Putem vorbi?
Am încuviințat.
Imediat ce am rămas singuri, a izbucnit:
— Ce a fost circul ăla făcut de tatăl tău?
L-am privit uluită.
— Circul făcut de tata?
— M-a umilit în fața tuturor! Mi-a mutat scaunul de parcă aș fi un străin!
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Laurențiu, tu mi-ai împins fața în tort în fața a două sute de oameni!
— A fost o glumă!
— Te-am rugat să nu o faci!
— Și eu ți-am spus că nu trebuie să iei totul atât de personal!
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Deci când tu mă umilești este o glumă, dar când tata îți mută scaunul este o umilință?
Laurențiu a privit în altă parte.
— Nu este același lucru.
— Ba este, Laurențiu. Numai că de data aceasta tu ai fost cel care s-a simțit prost.
Am plecat înainte să înceapă altă ceartă.
Când m-am întors în sală, tata era tot lângă scaunul meu.
M-am așezat și i-am prins mâna.
— Mulțumesc, tată.
M-a privit cu tristețe.
— Raluca, trebuie să-ți spun ceva.
Am simțit că mi se oprește inima.
— Ce s-a întâmplat?
— Înainte să aducă tortul, am ieșit puțin afară. Laurențiu stătea cu câțiva prieteni lângă intrarea laterală.
Am așteptat.
— Unul dintre ei l-a întrebat dacă mai face gluma cu tortul.
— Și?
Tata a oftat.
— Altul i-a spus că tu l-ai rugat să nu facă așa ceva.
Am simțit cum îmi ard din nou obrajii.
— Ce a răspuns Laurențiu?
Tata m-a privit direct.
— A râs și a spus: „Și ce o să facă Raluca în fața tuturor? O să zâmbească, așa cum face mereu.”
Am rămas nemișcată.
Nu fusese o glumă făcută din impuls.
Laurențiu plănuise totul.
Știa că nu vreau.
Știa că mă va răni.
Dar se bazase pe faptul că nu voi avea curajul să reacționez în fața invitaților.
M-am ridicat și m-am dus să-l caut.
L-am găsit lângă bar.
— Laurențiu, ai spus că oricum o să zâmbesc dacă îmi bagi fața în tort?
A încremenit.
— Cine ți-a spus asta?
— Tata te-a auzit.
A oftat nervos.
— Eram cu băieții. Glumeam!
— Ai spus-o sau nu?
După câteva secunde, a răspuns:
— Da. Dar nu am vrut să te rănesc.
— Ba știai că mă vei răni. Tocmai de aceea te-am rugat să nu o faci.
A încercat să mă ia de mână.
M-am retras.
— Raluca, nu putem strica nunta pentru un tort!
— Nu tortul este problema, Laurențiu. Problema este că ai știut că nu vreau și ai făcut-o oricum.
Nu mi-a răspuns.
M-am întors la masă.
Acolo mă aștepta Viorica, mama lui.
— Raluca, putem vorbi puțin?
Am mers într-un colț mai liniștit.
Viorica își răsucea verigheta pe deget.
— Eu am știut că Laurențiu voia să facă gluma asta, mi-a spus încet.
Am privit-o surprinsă.
— Și nu i-ați spus nimic?
— Ba da. L-am rugat să renunțe. Mi-a spus că tu o să treci peste.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Exact asta îmi spune și tatăl lui de treizeci de ani.
Am rămas tăcută.
— Când face glume despre mine, râd ca să nu se uite toată lumea. Apoi plâng singură. Și el îmi spune că, dacă am râs, înseamnă că mi-a plăcut.
Viorica și-a șters obrazul.
— Să nu confunzi niciodată liniștea cu fericirea, Raluca. Eu am făcut greșeala asta prea mult timp.
M-am întors în sală cu vorbele ei în minte.
Laurențiu a venit după câteva minute.
— Raluca, hai să terminăm seara frumos. Facem fotografiile, dansăm și discutăm mâine.
L-am privit.
— Nu pot să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
— Ce vrei să fac? Să-mi cer scuze în fața tuturor?
— Da.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Vorbești serios?
— Foarte serios. Toți au văzut ce ai făcut. Vreau să audă și că te-am rugat să nu faci asta, iar tu mi-ai promis că mă vei respecta.
— Mă pui să mă fac de râs!
— Nu, Laurențiu. Îți cer să-ți asumi ceea ce ai făcut.
S-a uitat spre scaunul lui, aflat încă la câțiva metri de al meu.
— Și dacă nu vreau?
Am tras aer în piept.
— Atunci în seara asta nu stai lângă mine.
A plecat fără să răspundă.
După aproape un sfert de oră, muzica s-a oprit.
Laurențiu luase microfonul.
— Vreau să spun ceva despre ce s-a întâmplat la tort.
Invitații au tăcut.
— Raluca m-a rugat de mai multe ori să nu fac gluma aceea. I-am promis că nu o voi face.
A făcut o pauză.
— Dar am făcut-o. Și am știut că probabil nu va protesta în fața tuturor.
M-am uitat spre tata.
Stătea nemișcat.
Laurențiu a continuat:
— Am greșit. Mi-am umilit soția în ziua nunții noastre și îmi pare rău.
A lăsat microfonul jos.
Nimeni nu a aplaudat.
După câteva minute s-a apropiat de mine.
— Raluca, îmi pare rău.
— Mă bucur că ai recunoscut. Dar asta nu înseamnă că totul este rezolvat.
— Și acum ce facem?
Am privit spre tata, apoi spre mama.
— În seara asta rămân cu familia mea. Mâine discutăm despre noi.
Laurențiu a încuviințat și s-a îndepărtat.
Nu am aruncat verigheta.
Nu am anunțat că vreau să divorțez.
Dar nici nu am mai zâmbit doar ca să-i fac pe ceilalți să se simtă bine.
Restul petrecerii l-am petrecut lângă părinții mei.
Tata nu mi-a spus ce să fac cu mariajul meu.
Nu l-a jignit pe Laurențiu.
Doar mi-a ținut mâna când am început din nou să plâng.
În zilele următoare, eu și Laurențiu am avut discuții grele.
I-am explicat că nu mai accept glume făcute pe seama mea după ce îi spun clar că mă deranjează.
El a recunoscut că se obișnuise să creadă că, dacă eu tac, înseamnă că am trecut peste.
Nu i-am promis că îl voi ierta imediat.
Și nici el nu a mai încercat să-mi spună că exagerez.
Am hotărât să ne acordăm timp și să vedem dacă poate exista respect acolo unde, prea multă vreme, unul dintre noi râsese și celălalt tăcuse.
Când mă gândesc acum la nunta mea, nu tortul îmi vine primul în minte.
Nici frișca de pe rochie.
Nici râsetele celor două sute de invitați.
Îmi amintesc scârțâitul unui scaun tras pe podea.
Și pe tata, așezându-se lângă mine, fără să ridice vocea.
„Eu stau cu fiica mea.”
În cinci cuvinte mi-a arătat ceva ce uitasem în anii petrecuți lângă Laurențiu.
Că nu trebuie să accepți să fii umilit doar pentru a păstra liniștea.
Și că oamenii care te iubesc cu adevărat nu au nevoie să te facă de râs ca să-i distreze pe ceilalți.