Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat cu grijă rochița verde din mâinile Mariei și m-am așezat pe marginea patului.
Nu mai puteam să-mi stăpânesc lacrimile.
— Bunico, de ce plângi? m-a întrebat fetița.
Am mângâiat materialul vechi, apoi am privit din nou eticheta.
„Pentru Maria, 8 ani.”
Era scrisul mamei mele.
Dar nu era vorba despre nepoata mea.
— Iubita mea, i-am spus încet, în familia noastră a mai existat o fetiță pe care o chema Maria.
Nepoata mea a făcut ochii mari.
— Ca pe mine?
— Exact ca pe tine.
— Cine era?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Era mătușa ta. Sora tatălui tău.
Maria s-a uitat la mine nedumerită.
— Tati a avut o soră?
Am încuviințat.
— Da, iubita mea. O chema Maria și avea tot opt ani când străbunica ta a început să-i facă rochița aceasta.
Am tras aer în piept.
— Dar mătușa ta s-a stins când era încă mică.
Fetița a rămas tăcută.
Știa că numele ei fusese ales în amintirea cuiva din familie, dar nu-i povestisem niciodată prea multe.
— Și străbunica nu a mai terminat rochița?
— Nu, draga mea. N-a mai avut putere.
Am întors costumul pe toate părțile.
O aripă era desprinsă.
Câteva ace vechi țineau tivul neterminat.
În clipa aceea mi-am amintit de mama, stând la mașina de cusut, cu ochelarii pe nas.
Și de Maria mea, care alerga prin casă, cerându-i bunicii să-i facă o rochie de zână.
Fetița mea nu mai apucase să o poarte.
Am strâns materialul la piept.
— Bunico, a șoptit nepoata mea, putem să o terminăm noi?
Am privit-o printre lacrimi.
— Poate într-o zi, iubita mea.
Atunci Maria a observat un pachet așezat sub rochiță.
Era învelit în hârtie îngălbenită și legat cu o panglică verde.
— Uite, bunico! Mai este ceva!
Am ridicat pachetul.
Pe el era scris, cu același scris cunoscut:
„Pentru Maria.”
L-am desfăcut cu grijă.
Înăuntru se aflau o fotografie veche, câteva schițe de croitorie și două plicuri.
Fotografia o înfățișa pe prima mea Maria, așezată lângă mama, în bucătăria casei.
Pe masă erau bucăți de material verde și steluțe aurii.
Am întors fotografia.
Mama scrisese:
„Cele două zâne ale mele.”
Am început să plâng din nou.
Nu-mi aminteam fotografia aceea.
Dar îmi aminteam ziua.
Maria râdea și îi spunea bunicii că vrea aripi suficient de mari ca să poată zbura până la lună.
Am deschis primul plic.
Era o scrisoare pentru fetița mea.
Mama îi scrisese că îi pare rău că nu terminase costumul la timp și că abia aștepta să o vadă îmbrăcată în el.
Al doilea plic avea numele meu.
„Ioana.”
Am simțit că mi se strânge inima.
Înainte să-l deschid, mi-am amintit ultima ceartă serioasă pe care o avusesem cu mama.
Pe atunci, Andrei și Maria erau mici.
Mama mă ajuta mult cu ei.
Dar uneori intervenea prea mult.
Îmi contrazicea deciziile în fața copiilor și le permitea lucruri pe care eu le interziceam.
Într-o zi, obosită și supărată, îi spusesem:
— Mamă, sunt copiii mei! Încetează să te mai porți de parcă ai fi mama lor!
O văzusem cât de tare o dureau cuvintele.
Dar nu-mi cerusem iertare.
După aceea, mama începuse să vină tot mai rar.
Eu crezusem că înțelesese că trebuie să-mi respecte limitele.
Acum, ținând scrisoarea în mână, nu mai eram atât de sigură.
Am desfăcut plicul.
Mama îmi scrisese că știa că uneori intervenise prea mult în creșterea copiilor.
Recunoștea că eu aveam dreptul să iau deciziile pentru familia mea.
Dar îmi mărturisea și cât de tare o duruse cearta noastră.
O propoziție m-a făcut să mă opresc.
„Ioana, iubirea unui copil nu se împarte ca o bucată de pâine. Dacă Maria mă iubește și pe mine, asta nu înseamnă că pe tine te iubește mai puțin.”
Am citit-o de trei ori.
Apoi am privit-o pe nepoata mea.
Stătea lângă mine, mângâind steluțele aurii de pe rochiță.
Și atunci am înțeles cât de mult semăna situația de acum cu ceea ce trăisem eu cu mama.
În clipa aceea, Cristina a apărut în prag.
— Ce faceți aici?
A observat costumul vechi.
— De unde aveți rochia asta?
— Din cufărul mamei mele, i-am răspuns.
Cristina s-a apropiat.
— Parcă este aceeași rochie pe care ați făcut-o pentru Maria!
— Așa este. Dar aceasta a fost făcută cu mulți ani în urmă, pentru fiica mea.
I-am povestit pe scurt.
Cristina a rămas tăcută.
Apoi am rugat-o pe Maria să meargă să-l cheme pe tatăl ei.
Când am rămas singure, m-am întors spre noră.
— Cristina, vreau să te întreb ceva. De ce ai râs de costumul făcut de mine?
A oftat.
— Doamnă Ioana, n-am vrut să vă jignesc. Am vrut doar să-i cumpăr Mariei ceva frumos.
— Dar ea avea deja ceva ce îi plăcea.
Cristina și-a încrucișat brațele.
— Dumneavoastră nu înțelegeți. Maria vorbește mereu despre lucrurile pe care le face cu dumneavoastră.
Am privit-o surprinsă.
— Și asta te supără?
— Nu mă supără că vă iubește. Dar uneori am impresia că orice aș cumpăra eu, tot ce face bunica este mai important.
Vocea i s-a frânt.
— Eu muncesc mult. Ajung obosită acasă. Încerc să-i ofer lucruri frumoase, iar ea vorbește despre o gentuță cusută de dumneavoastră sau despre biscuiții pe care i-ați făcut împreună.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Cristina, Maria nu te iubește mai puțin pentru că mă iubește și pe mine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu. Dar uneori așa simt.
I-am întins scrisoarea mamei.
— Și eu am simțit cândva același lucru. Am fost geloasă pe legătura dintre fiica mea și bunica ei. Și am pierdut ani prețioși din cauza asta.
Cristina a citit câteva rânduri.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— N-ar fi trebuit să râd de rochie, a spus încet.
— Nu. Și nici să-i spui Mariei că nu știe ce îi place.
A încuviințat.
— O să-mi cer iertare.
În acel moment au intrat Andrei și Maria.
Fiul meu a văzut fotografia veche și s-a oprit.
— Mamă… de unde ai asta?
I-am arătat costumul.
Andrei l-a recunoscut imediat.
— Doamne… rochița Mariei!
S-a așezat lângă mine și a mângâiat materialul.
— Îmi amintesc cum o tot întreba pe bunica dacă este gata.
Nepoata mea ne privea curioasă.
— Tati, mătușa Maria era ca mine?
Andrei a zâmbit trist.
— Era veselă și curioasă. Și îi plăceau foarte mult poveștile cu zâne.
Cristina s-a apropiat de fetiță.
— Maria, vreau să-ți spun ceva.
— Ce, mami?
— Îmi pare rău că am râs de costumul bunicii. A muncit mult la el și este foarte frumos.
Maria a privit-o atent.
— Dar pot să-l port la serbare?
Cristina a zâmbit.
— Sigur că poți. Tu alegi.
Fetița nici n-a stat pe gânduri.
— Pe cel verde!
Am simțit că mi se încălzește inima.
În ziua serbării, Maria a purtat costumul cusut de mine.
Dar înainte să plecăm, a luat bagheta strălucitoare din costumul cumpărat de Cristina.
— Bunico, pot să folosesc și asta?
Am început să râd.
— Bineînțeles, iubita mea!
Cristina i-a aranjat coronița, iar eu i-am îndreptat aripile.
Pentru Maria, nu exista un costum al mamei și unul al bunicii.
Exista doar o rochie frumoasă și o baghetă care strălucea.
Noi, adulții, fuseserăm cei care transformaserăm totul într-o competiție.
Câteva zile mai târziu, nepoata mea a venit din nou la mine.
Am urcat împreună în camera cu cufărul.
Am scos costumul vechi al primei Maria și cutia mea de cusut.
Am îndepărtat cu grijă acele rămase în tiv și am prins aripa neterminată.
Maria stătea lângă mine și mă privea.
— Bunico, acum este gata?
Am făcut ultimul nod și am trecut palma peste cusătură.
— Da, iubita mea. Acum este gata.
Mi-au dat lacrimile.
După atâția ani, terminasem rochița pe care mama mea nu mai avusese puterea să o termine.
Am împăturit-o cu grijă și am pus-o înapoi în cufăr.
Apoi am scos fotografiile vechi.
I-am arătat Mariei chipul mătușii ei, al străbunicii și imagini din copilăria lui Andrei.
Când Cristina a venit să o ia, am invitat-o să se așeze lângă noi.
Maria s-a cuibărit între mine și mama ei.
Și, pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit că trebuie să ne luptăm pentru dragostea aceleiași fetițe.
M-am gândit la scrisoarea mamei mele.
Avea dreptate.
Iubirea unui copil nu se împarte ca o bucată de pâine.
Poate să fie suficientă pentru mamă, pentru bunică și pentru toți oamenii care îl iubesc.
Iar uneori, cele mai prețioase daruri nu sunt cele pentru care plătim cel mai mult.
Sunt cele în care cineva a pus timp, răbdare și o parte din inima lui.