Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alina s-a uitat la mine de parcă nu înțelegea ce tocmai auzise.
— Mamă Maria, ce vreți să spuneți? V-am cerut doar niște lapte!
Am privit cele cinci sticle goale de pe masă.
— Știu, mamă. Zece litri. Două sticle pentru voi și trei pentru părinții tăi.
— Păi da. Doar nu vă cerem cine știe ce!
Am tras un scaun și m-am așezat. Spatele mă durea atât de tare, încât nu mai puteam sta dreaptă.
— Alina, tu știi câtă muncă este pentru laptele acesta?
A ridicat din umeri.
— Aveți vacă, mamă Maria. Doar o mulgeți!
Am zâmbit amar.
— Doar o mulg…
Florin a intervenit, nerăbdător.
— Mamă, hai să nu începem o discuție pentru câteva sticle de lapte. Avem drum lung până la București.
M-am uitat la el.
— Florin, tu îți amintești la ce oră mă trezeam când erai mic?
— Ce legătură are?
— Răspunde-mi.
A oftat.
— La cinci, la șase dimineața. Nu mai știu exact.
— La cinci și jumătate. În fiecare zi. Inclusiv de Crăciun, de Paște și când eram bolnavă.
Alina și-a încrucișat brațele.
— Dar asta este viața la țară. Nu v-a obligat nimeni să țineți vacă.
Am încuviințat.
— Ai dreptate, mamă. Nu m-a obligat nimeni. Dar nici pe voi nu vă obligă nimeni să luați laptele pe care îl muncesc eu.
Pentru prima dată, Alina n-a mai avut răspunsul pregătit.
Am continuat:
— Dimineața îi dau Floricăi apă și mâncare. Curăț grajdul. O mulg. Strecor laptele. Spăl gălețile. Seara fac totul din nou. Cumpăr furaje, plătesc veterinarul și am grijă de ea când se îmbolnăvește.
Am ridicat una dintre sticle.
— Tu vezi doi litri de lapte. Eu văd ore de muncă.
Florin s-a apropiat.
— Mamă, dacă ai nevoie de bani pentru furaje, trebuia să ne spui.
— Nu v-am cerut bani, Florin. Astăzi v-am cerut zece minute de ajutor.
A tăcut.
— Zece minute, mamă. Atât. Mă durea spatele și aveam nevoie de cineva care să-mi aducă apă și să mă ajute cu găleata.
Alina s-a uitat în altă parte.
— Eu nu știu să mulg vaci.
— Nici nu te-am rugat să mulgi. Dar ai spus că nu te-ai măritat ca să faci asemenea muncă.
— N-am vrut să vă jignesc!
— Poate că nu. Dar așa m-am simțit.
În curte se făcuse liniște.
De undeva, dinspre grajd, se auzea Florica mișcându-se.
Am privit-o pe nora mea.
— Alina, eu nu mă rușinez că am muncit la vacă. Din laptele acesta mi-am crescut copilul. Am făcut brânză, am vândut ce ne prisosea și am pus bani deoparte pentru școala lui Florin.
Fiul meu și-a coborât privirea.
— Îți amintești, Florin, când ai plecat la facultate și îți trimiteam bani în fiecare lună?
— Da, mamă.
— O parte veneau din pensia tatălui tău. Restul, din brânza și laptele pe care le vindeam.
Am arătat spre cele cinci sticle.
— Munca aceea de care acum vă feriți v-a ajutat să ajungeți unde sunteți.
Alina a rămas tăcută.
Apoi a spus încet:
— Dar eu nu v-am cerut să faceți toate astea pentru mine.
— Știu, mamă. Și nici nu-ți cer să-mi fii datoare. Vreau doar să nu disprețuiești munca din care primești atât de multe.
Florin s-a așezat lângă mine.
— Mamă, chiar te doare atât de rău spatele?
M-am uitat la el.
— De două zile abia mă aplec. Ți-am spus când ați venit.
Și-a trecut mâna peste față.
— Am crezut că este ca de obicei. Că te mai doare puțin și îți trece.
— Florin, am șaizeci și șase de ani. Nu mai pot face tot ce făceam la patruzeci.
Fiul meu a privit spre grajd.
— Și de ce nu-mi spui mai des că ai nevoie de ajutor?
Am râs fără veselie.
— Pentru că atunci când vă spun, îmi răspundeți că mă descurc eu.
Florin n-a mai zis nimic.
Alina s-a apropiat de masă.
— Mamă Maria, dacă vreți, vă dăm bani pentru lapte.
Am clătinat din cap.
— Nu despre bani este vorba astăzi.
— Atunci ce vreți să facem?
— Să înțelegeți că eu nu sunt un magazin de unde luați ce vă trebuie și plecați. Sunt mama lui Florin. Sunt un om care obosește, care îmbătrânește și care are uneori nevoie de ajutor.
Alina și-a mușcat buza.
— Îmi pare rău că am vorbit așa.
Am privit-o câteva clipe.
— Îți mulțumesc că spui asta.
Florin s-a ridicat.
— Mamă, hai să mergem să vedem ce mai trebuie făcut la Florica.
— Acum?
— Da. Dacă tot suntem aici, măcar să-ți pregătesc furajele pentru câteva zile.
M-am ridicat cu grijă.
— Nu trebuie să faci totul astăzi. Dar mi-ar prinde bine să nu mai ridic eu sacii aceia.
Florin a mers în magazie și a început să mute furajele într-un loc mai accesibil.
Alina a rămas câteva clipe pe terasă.
Apoi a venit după noi.
— Mamă Maria, unde țineți gălețile curate?
M-am întors surprinsă.
— În magazie, mamă. De ce?
— Pot să vi le aduc. Și să spăl ce mai aveți de spălat.
Nu am întrebat-o dacă vorbește serios.
I-am arătat unde sunt.
Nu a intrat în grajd și nici nu a învățat să mulgă vaca în după-amiaza aceea.
Dar a spălat gălețile, a umplut vasele cu apă și m-a ajutat să strâng prin curte.
Nu era mult.
Dar era prima dată când o vedeam făcând ceva în gospodăria mea fără să-i cer de trei ori.
Când au terminat, Florin a venit lângă mine.
— Mamă, trebuie să vorbim serios. Dacă nu mai poți avea grijă singură de Florica, găsim o soluție.
Am privit spre grajd.
— M-am gândit și eu la asta.
— La ce?
— S-o vând la primăvară.
Florin a rămas nemișcat.
— S-o vinzi?
— Da, mamă. Nu pentru că nu mi-ar fi dragă. Dar nu mai pot continua la nesfârșit.
Alina s-a apropiat.
— Și atunci de unde o să mai luați lapte?
Am privit-o.
Și, pentru prima dată, n-am simțit nevoia să mă justific.
— De la magazin, mamă. Ca toată lumea.
Florin a început să zâmbească trist.
— Cred că ne-am obișnuit prea mult să avem totul pregătit aici.
— V-ați obișnuit, am răspuns. Dar eu nu mai sunt la vârsta la care pot ține singură o gospodărie pentru trei familii.
Am mers în bucătărie și am deschis frigiderul.
Din laptele proaspăt păstrat la rece aveam suficient pentru câteva sticle, dar nu pentru toate cinci.
Am umplut două.
Le-am pus pe masă.
— Poftim. Una pentru voi și una pentru părinții Alinei. Restul îl păstrez pentru mine și pentru brânza pe care trebuie s-o pregătesc mâine.
Alina s-a uitat la cele trei sticle rămase goale.
— Dar mama se baza pe laptele acesta…
Florin s-a întors spre ea.
— Alina, ajunge. Mama ne-a dat destul. Nu putem să venim aici numai cu cereri.
Nora mea a tăcut.
Apoi a luat cele două sticle.
— Mulțumim, mamă Maria.
Am încuviințat.
— Să-l beți sănătoși.
Înainte să plece, Florin m-a îmbrățișat.
— Duminica viitoare vin singur și te ajut cu ce ai nevoie. Și o să căutăm pe cineva din sat care să poată veni când te supără spatele.
— Bine, mamă.
De data aceasta nu i-am spus că mă descurc singură.
În săptămâna următoare, Florin chiar a venit.
A reparat poarta grajdului, a adus furaje și a vorbit cu un vecin care se pricepea la animale.
Alina m-a sunat într-o seară.
— Mamă Maria, voiam să vă întreb ceva.
— Spune, mamă.
— Cât durează să faceți un kilogram de brânză?
Am început să râd.
— Depinde de lapte și de felul brânzei. De ce întrebi?
— I-am povestit mamei discuția noastră. Și mi-am dat seama că niciuna dintre noi nu știe câtă muncă este în spatele lucrurilor pe care le luați de la țară.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Nu trebuie să știți toate, mamă. Dar trebuie să respectați omul care le face.
— Aveți dreptate.
Nu pot spune că Alina s-a schimbat peste noapte.
Tot nu-i place mirosul din grajd.
Tot spune că ea este fată de oraș.
Dar când vine acum la mine, mă întreabă întâi dacă am nevoie de ceva.
Și nu mai apare cu cinci sticle goale, presupunând că le voi umple pe toate.
Eu încă o am pe Florica.
Nu știu dacă o voi vinde la primăvară sau dacă voi găsi pe cineva care să mă ajute suficient.
Dar am înțeles un lucru.
Toată viața am crezut că, dacă ești mamă, trebuie să dai fără să întrebi și fără să te plângi.
Numai că, atunci când dai mereu și nu spui niciodată că ai obosit, ceilalți ajung să creadă că totul li se cuvine.
În ziua aceea, cele cinci sticle goale m-au învățat ceva.
Nu trebuie să încetez să fiu generoasă.
Trebuie doar să nu mai confund generozitatea cu obligația de a mă lăsa pe mine la urmă.
Și, dacă mă întrebați pe mine, laptele de la țară nu este niciodată gratuit.
Cineva îl plătește cu bani, cu timp sau cu muncă.
Iar în familia mea, omul acela fusesem prea multă vreme doar eu.