Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Managerul?
Chelnerul pufni.
— Sigur. Imediat.
Tonul lui spunea exact opusul.
Se întoarse spre bar și șopti ceva barmanului. Amândoi râseră.
Eu am rămas la masă.
M-am uitat la farfuria goală din fața mea.
Locul Oanei.
Patruzeci de ani.
În fiecare aniversare stătuse acolo.
La început pe niște scaune ieftine din lemn pe care le cumpăraserăm la mâna a doua.
Mai târziu, când restaurantul începuse să meargă bine, schimbaserăm mesele, scaunele, bucătăria și aproape tot decorul.
Dar masa de lângă fereastră rămăsese.
Masa 7.
A Oanei.
A mea.
După câteva minute apăru un bărbat de aproximativ 35 de ani.
Costum închis la culoare.
Ceas scump.
Telefon în mână.
— Bună seara. Sunt Radu, managerul. Înțeleg că există o problemă cu plata.
Nu cu nota.
Cu plata.
Observasem diferența.
Am împins mapa spre el.
— Mâncarea comandată de mine costă 620 de lei. Nota este de 4.100.
Radu nici măcar nu păru surprins.
— Aveți și o sticlă de vin premium.
— N-am comandat-o.
— A fost deschisă la masa dumneavoastră.
— Chelnerul mi-a spus că este din partea casei.
Radu îl privi.
— Așa ați spus?
Chelnerul ridică din umeri.
— Nu-mi amintesc.
Am zâmbit pentru prima dată.
— Atunci poate ne ajută camerele.
Expresia managerului se schimbă puțin.
— Nu este nevoie să facem atâta scandal pentru o neînțelegere.
— Eu nu fac scandal.
Am arătat spre bon.
— Eu cer să plătesc ceea ce am comandat.
Radu își coborî vocea.
— Domnule, poate ar fi mai bine să rezolvăm discret. Avem și alți clienți.
— Exact asta încerc.
Chelnerul interveni:
— V-am spus eu. Dacă nu-și permite…
Radu îi făcu semn să tacă.
Prea târziu.
— Cum te cheamă? l-am întrebat.
— Andrei.
— De cât timp lucrezi aici, Andrei?
Râse.
— Ce importanță are?
— Pentru mine are.
— Opt luni.
Am dat încet din cap.
— Și dumneavoastră? l-am întrebat pe manager.
— Aproape doi ani.
Atunci am înțeles de ce nu cunoșteam pe nimeni.
Am scos telefonul.
Radu deveni brusc atent.
— Pe cine sunați?
— Pe cineva care lucrează aici de mai mult de doi ani.
Am căutat un număr.
— Domnule, nu este necesar…
Am apăsat apelul.
Mi-a răspuns după câteva secunde.
— Bună seara.
— Mihai? Sunt Nicolae.
Tăcere.
Apoi vocea lui se schimbă complet.
— Domnule Nicolae?
— Da.
— Sunteți bine?
M-am uitat la manager.
— Sunt la restaurant.
Altă pauză.
— La restaurant?
— La masa 7.
Am văzut cum Radu începea să-și piardă culoarea din obraji.
Probabil numele meu îi devenise, în sfârșit, familiar.
— Vin imediat, spuse Mihai.
Am închis.
Managerul mă privea.
— Dumneavoastră sunteți… Nicolae Pop?
— Da.
Chelnerul se uită când la mine, când la Radu.
— Cine e?
Managerul nu-i răspunse.
Mihai ajunse în mai puțin de douăzeci de minute.
Avea 52 de ani și lucrase alături de mine încă din perioada în care restaurantul avea doar opt mese.
În acte, eu rămăsesem proprietarul societății și al spațiului, iar după moartea Oanei mă retrăsesem aproape complet din activitatea zilnică. Conducerea operațională fusese lăsată unei echipe în care avusesem încredere.
Prea multă încredere, aveam să descopăr.
Când Mihai intră în sală și mă văzu, se opri.
Apoi observă a doua farfurie.
Privirea îi coborî.
Știa ce zi era.
— Patruzeci de ani, spuse încet.
Am încuviințat.
— Așa ar fi fost.
Mihai trase aer în piept.
— Îmi pare rău.
Radu interveni:
— Domnule Mihai, a existat doar o mică neînțelegere…
I-am întins bonul.
Mihai îl citi.
Sprâncenele i se încruntară.
— Ce este asta?
— Exact asta vreau și eu să aflu.
A verificat nota.
Apoi se uită spre sticla de vin.
— Domnul Nicolae nu bea alcool.
Radu încercă să zâmbească.
— Probabil ospătarul nu știa.
— Atunci de ce apare pe bon?
Nimeni nu răspunse.
Mi-am amintit de plăcuța neagră pe care Andrei o ascunsese când mă așezasem.
— Mai este ceva.
M-am uitat la el.
— Scoate plăcuța din buzunar.
Andrei încremeni.
— Ce plăcuță?
— Cea pe care ai luat-o de pe masă când am venit.
— Nu știu despre ce vorbiți.
Mihai întinse mâna.
— Andrei.
Tânărul oftă și scoase plăcuța.
Mi-am pus ochelarii.
Pe ea scria:
REZERVAT — MASA OANA
Pentru prima dată în seara aceea mi-au tremurat mâinile.
— Cine a pus-o?
Mihai răspunse:
— Eu.
Am ridicat privirea.
— De ce?
— Doamna Oana m-a rugat înainte să moară.
Am rămas nemișcat.
— Ce?
Mihai se așeză lângă mine.
— Mi-a spus că, dacă vă întoarceți vreodată aici singur, masa asta trebuie să vă aștepte.
Mi-am scos ochelarii.
Dintr-odată, bonul nu mai conta.
Nici vinul.
Nici chelnerul.
Am atins marginea mesei.
— De ce n-ai spus niciodată?
— Pentru că mi-a cerut să nu vă chem eu. A spus că trebuie să veniți când sunteți pregătit.
Am privit scaunul gol.
Exact ceva ce ar fi făcut Oana.
Dar problema cu nota trebuia totuși lămurită.
I-am cerut lui Mihai să nu concedieze pe nimeni pe loc.
— Mai întâi verificăm.
În următoarele zile am cerut o analiză a bonurilor, anulărilor, produselor introduse manual și reclamațiilor.
Nu am vrut să transform o singură experiență într-o acuzație împotriva tuturor.
Rezultatele însă au arătat că se întâmplase mai mult decât o greșeală izolată.
Existau bonuri cu produse introduse suplimentar și apoi corectate doar dacă un client protesta.
Cele mai multe situații implicau persoane în vârstă sau turiști despre care personalul presupunea că nu vor verifica atent.
Unele diferențe erau mici.
Altele, deloc.
Radu susținea că nu știa.
Dar verificarea internă a arătat că existaseră reclamații pe care conducerea nu le tratase corespunzător.
Nu am făcut spectacol în restaurant.
Am trimis documentele către contabil și avocat și am urmat procedurile necesare pentru angajații implicați și pentru eventualele sume datorate clienților.
Apoi am schimbat sistemul.
Fiecare client trebuia să poată verifica ușor produsele comandate.
Orice produs oferit „din partea casei” trebuia înregistrat ca atare.
Iar reclamațiile nu mai puteau dispărea într-un sertar.
Andrei a venit la mine înainte să plece.
Nu mai zâmbea.
— Domnule Nicolae…
L-am privit.
— Îmi pare rău pentru ce am spus.
— Pentru care parte?
Tăcu.
— Pentru „moșule”? Pentru faptul că ai presupus că sunt sărac? Sau pentru că ai încercat să mă faci de râs în fața celorlalți?
Își coborî privirea.
— Pentru toate.
— Știi care este problema, Andrei?
— Da.
— Nu. Cred că încă nu o știi.
Am arătat spre restaurant.
— Problema nu este că ai insultat proprietarul.
M-a privit surprins.
— Dacă eram un pensionar oarecare, comportamentul tău ar fi fost la fel de greșit.
N-a răspuns.
— Omul care intră pe ușa asta nu trebuie să dețină restaurantul ca să merite respect.
Am început să vin mai des.
Nu zilnic.
Nu voiam să conduc din nou bucătăria la 70 de ani.
Dar o dată sau de două ori pe săptămână mă așezam într-un colț, comandam ceva și priveam.
Am readus pe perete fotografia mea cu Oana.
Nu în locul oglinzii.
Într-un loc mai discret.
Sub fotografie am pus o plăcuță mică:
„Oana și Nicolae — 1984. Prima zi.”
Masa 7 a rămas lângă fereastră.
Am vrut să scot plăcuța cu numele ei.
Mihai m-a oprit.
— Lăsați-o.
— De ce?
Zâmbi.
— Unele rezervări nu expiră.
La următoarea aniversare am venit din nou.
Am purtat același sacou vechi.
Cotul era încă peticit.
Am adus aceeași sacoșă de la magazinul din sat.
La intrare era o fată nouă.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Bună seara. Aveți rezervare?
Am privit spre masa de lângă fereastră.
Plăcuța neagră era acolo.
— Cred că da.
Fata verifică registrul.
Apoi zâmbi din nou.
— Masa 7?
— Masa 7.
M-am așezat.
Am comandat două ciorbe.
Două porții de chiftele.
Ceai cu cimbru.
Și o felie de prăjitură cu miere.
Când a venit nota, am pus ochelarii.
Era exact cât trebuia.
Am plătit.
Apoi am rămas câteva minute privind scaunul gol din fața mea.
— Am rezolvat, Oana, am șoptit.
Știam că nu avea cum să-mi răspundă.
Dar pentru prima dată după doi ani, scaunul gol nu mi s-a mai părut o rană.
Mi s-a părut o amintire.
În seara în care un chelner m-a judecat după un sacou peticit, am intrat în restaurant crezând că venisem doar să-mi țin ultima promisiune față de soția mea.
Am plecat de acolo cu alta.
Cât timp numele meu va mai avea vreo legătură cu acel restaurant, niciun om nu va trebui să fie bogat, bine îmbrăcat sau important ca să fie tratat cu demnitate.
Pentru că respectul oferit doar celor despre care crezi că au bani nu este respect.
Este doar interes îmbrăcat frumos.