Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Irina a rămas în fața mea, cu contractul de credit în mână. Nu mai țipa. Nu mai încerca să mă convingă de nimic. Și tocmai liniștea aceea m-a speriat.
— Spune-mi un singur lucru, Radu. Dacă nu găseam hârtiile, când aveai de gând să-mi spui?
— După ce terminam instalațiile. Voiam să vezi că am rezolvat problema.
— Care problemă? Casa sau faptul că nu suporți să recunoști că ai greșit?
Am vrut să-i răspund, dar n-am găsit cuvintele. Irina a pus contractul pe masă și s-a ridicat.
— Mâine mă întorc la București. Am nevoie să stau departe de toate astea.
— Pleci pentru un credit? Pentru niște bani pe care îi voi plăti eu?
S-a întors spre mine.
— Nu plec pentru credit, Radu. Plec pentru că ai hotărât singur ce facem cu economiile noastre, apoi ai făcut datorii pe ascuns. Și când am încercat să te opresc, m-ai tratat ca pe un dușman.
În dimineața următoare și-a pregătit două valize. Am privit-o cum își strângea hainele și am așteptat să-mi spună că s-a răzgândit.
Dar n-a făcut-o.
— Irina, o să termin casa. O să vezi că am avut dreptate.
A închis valiza și m-a privit cu tristețe.
— Încă nu înțelegi. Eu nu mai vreau să ai dreptate. Vreau să am un soț cu care pot lua hotărâri împreună.
Am condus-o până la poartă. Afară ningea ud, iar curtea era plină de scânduri și saci de ciment. Înainte să urce în mașină, s-a întors.
— Dacă într-o zi vei înțelege că nu casa este problema, putem vorbi. Dar nu mă întorc aici doar ca să te privesc cum te distrugi.
Am rămas în curte până când mașina a dispărut după colț. Nu am alergat după ea. Eram încă prea mândru ca să-i cer să rămână.
În seara aceea s-a oprit curentul. Am stat în bucătărie, îmbrăcat cu geaca, privind flacăra unei lumânări. Prin tavanul neterminat se auzea vântul, iar pereții miroseau a umezeală.
Pe masă erau contractul de credit, câteva facturi și caietul în care făcusem primul buget. L-am deschis la pagina pe care scrisesem: „Renovare completă – 25.000 lei”.
Am început să adun toate sumele cheltuite. Materiale, meseriași, avansuri, reparații neprevăzute. Aproape cincizeci de mii de lei din economii, plus noul împrumut.
Și casa încă nu era locuibilă.
Pentru prima dată am privit cifrele fără să încerc să le justific. Mama avusese dreptate. Irina avusese dreptate. Iar eu preferasem să pierd bani decât să recunosc asta.
După miezul nopții am sunat-o pe mama.
— Radu? S-a întâmplat ceva?
— Mamă…
Mi s-a frânt vocea.
— Ce-ai pățit, mamă?
— Irina a plecat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Vin să te iau, mi-a spus.
— Nu. Te rog doar să stai puțin cu mine la telefon.
— Stau, Radu. Cât ai nevoie.
Am început să plâng. Nu mai plânsesem în fața mamei de când eram copil.
— Am stricat tot, mamă. Casa, banii, căsnicia…
— Nu știu dacă ai stricat tot. Dar trebuie să te oprești înainte să faci și mai mult rău.
— Ai avut dreptate de la început.
Mama a oftat.
— Radu, eu nu vreau să am dreptate. Vreau să fii bine. Crezi că mă bucur să te știu singur într-o casă rece?
Am rămas cu telefonul la ureche mult timp. Mama nu mi-a ținut nicio predică. Nu mi-a spus „Ți-am zis eu”. M-a întrebat doar dacă am unde să dorm la căldură și m-a convins să mă întorc pentru câteva zile în apartamentul din București, după ce aveam să asigur casa.
A doua zi am sunat meșterul recomandat de ea. A venit, a verificat lucrările și mi-a spus că acoperișul putea fi securizat pentru iarnă, dar restul renovării trebuia oprit până aveam bani și un plan realist.
Am acceptat. Am anulat comenzile care mai puteau fi anulate și am început să discut cu banca despre rate. Nu puteam șterge datoria, dar puteam înceta să o măresc.
După câteva zile i-am scris Irinei. Nu i-am cerut să se întoarcă. I-am spus ce făcusem și că vreau să discutăm despre bani și despre viitorul nostru.
Mi-a răspuns seara.
„Putem vorbi duminică. Dar vreau să-mi spui tot, Radu. Fără alte surprize.”
Ne-am întâlnit într-o cafenea din București. Irina părea obosită. M-am așezat în fața ei și i-am întins un dosar cu toate cheltuielile, contractul de credit și situația lucrărilor.
— Am oprit renovarea, i-am spus. Și îmi pare rău că am făcut împrumutul fără să vorbesc cu tine.
A răsfoit documentele.
— De ce n-ai putut să te oprești când ți-am cerut?
Am privit-o în ochi.
— Pentru că mama îmi spusese că voi eșua. Și am vrut cu orice preț să-i demonstrez că se înșală.
— Chiar și cu prețul căsniciei noastre?
— N-am crezut că voi ajunge atât de departe. Dar asta am făcut.
Irina și-a șters o lacrimă.
— Eu nu am nevoie de o casă perfectă, Radu. Am nevoie să știu că, atunci când ne este greu, nu iei decizii în spatele meu.
— Știu. Și nu-ți cer să mă ierți astăzi.
Am discutat aproape două ore. Am stabilit că orice decizie financiară importantă trebuie luată împreună și că vom clarifica toate obligațiile legate de renovare. Irina mi-a spus că nu este pregătită să locuim din nou împreună.
M-a durut, dar n-am încercat să o conving.
— Am nevoie de timp, Radu. Nu știu dacă mai putem repara ce s-a stricat între noi.
— Înțeleg.
La despărțire nu m-a îmbrățișat. Dar mi-a spus că putem continua să vorbim, dacă voi respecta ceea ce stabiliserăm.
Au trecut câteva săptămâni. Casa bunicilor este încă neterminată. Acoperișul nu mai lasă apa să intre, dar pereții așteaptă reparațiile pe care nu mi le permit acum.
Mama mă sună din când în când și mă întreabă dacă am mâncat. Nu-mi mai oferă sfaturi nesolicitate, iar eu am început să învăț să-i ascult părerile fără să le consider ordine.
Cu Irina lucrurile rămân nesigure. Vorbim, încercăm să rezolvăm situația financiară și am acceptat să mergem la consiliere de cuplu. Nu știu dacă vom rămâne împreună.
Dar știu că, dacă va exista o împăcare, nu va veni din faptul că voi termina casa. Va veni numai dacă voi reuși să-i arăt că poate avea din nou încredere în mine.
Într-o duminică m-am întors în sat să aerisesc încăperile. Am stat câteva minute pe prispa unde îmi imaginasem că vom bea cafeaua împreună.
Mi-am amintit de bunicul, care îmi spunea mereu că o casă se ridică greu, dar se poate pierde într-o clipă dacă nu ai grijă de oamenii din ea.
Abia acum înțelegeam.
Nu casa bunicilor îmi distrusese liniștea. Nici mama, cu avertismentele ei. Eu transformasem un vis frumos într-o luptă pe care trebuia neapărat să o câștig.
Și, încercând să demonstrez că pot construi singur o casă, aproape pierdusem omul alături de care voiam să locuiesc în ea.
Acum nu mai vreau să-i demonstrez nimic mamei. Vreau doar să devin un bărbat care știe să se oprească, să recunoască atunci când greșește și să nu mai confunde încăpățânarea cu puterea.
Pentru că o casă poate aștepta să fie terminată. Dar oamenii pe care îi iubești nu pot aștepta la nesfârșit să înțelegi ce este cu adevărat important.